„Ciuma roșie” în lumina „neoiobăgiei”: o conexiune antiritualică ?

Victor Rizescu Publicat la: 21-08-2018

Angajându-mă nu demult într-o mică discuție pe parcursul participării la un eveniment protestatar din seria #rezist, desfășurat în Piața Victoriei, m-am văzut nevoit să meditez încă o dată asupra faptului dezesperant că, în locuri unde un partid cu definiție de stânga este perceput de atâta amar de vreme ca o forță capabilă să facă și să desfacă totul, o mulțime de manifestări cu ambiții de orientare ideologică sunt împinse prin acțiunea unor tipare înrădăcinate spre postura stânjenitoare de a-și asuma o identitate contestatară sub egida stângii, prin raportare la o nebuloasă linie dominantă de dreapta. Tristă situație confuză, cu aspect de cerc vicios învârtindu-se obosit, dar fără putință de oprire.

Cu siguranță că nu puțini sunt cei puși în încurcătură de gândul că vetusta sintagmă „Ciuma roșie” este scandată ca indisociabilă de expresiile nemulțumirii generalizate la adresa corupției difuze și paralizante. După cum tot foarte numeroși trebuie să fie și cei convinși că demersul asanării menit să depășească sindromul având drept cea mai recentă figură emblematică pe liderul PSD Liviu Dragnea se cuvine însoțit de consolidarea democrației participative, de clarificarea instituțiilor de protecție socială, de administrarea înțeleaptă a multiculturalismului în ascensiune și de încetățenirea reflexelor elementare ale corectitudinii politice (toate acestea fiind deziderate cu o rezonabilă tentă de culoare roșie). Mi-e teamă, altminteri, că nu sunt la fel de mulți cei înclinați să identifice fenomenul de adeziune instinctivă față de ideile și simbolurile cu coloratură de dreapta – în legătură cu efortul de gestionare a memoriei comunismului și pe fundalul topografiei politice create de dispariția sa, dar în contradicție crescândă cu dezideratele sus-amintite – ca diseminat cam în toate segmentele sociale într-o manieră asemănătoare cu proliferarea practicilor și formelor instituționale tot mai discreditate.

Opoziția dintre arhitecturile sociale articulate astfel încât îmbogățirea unora să aducă beneficii pentru toți și cele forjate în așa fel încât cei puternici să nu-și poată extinde câștigurile decât cu prețul de a-și sărăci concetățenii mai slabi s-a impus de mult ca un loc comun al științei sociale comparative. De-a lungul timpului, ea a fost adesea tradusă din limbaje ezoterice în expresii cursive și penetrante, capabile să obțină o audiență largă și să se imprime în memoria unui public numeros. Poate că cea mai populară formulare de dată recentă a înțelepciunii respective a fost dată de Daron Acemoglu și James Robinson în cartea De ce eșuează națiunile, unde se vorbește despre corelații perverse dintre structuri politice și așezăminte economice în virtutea cărora cei ce conviețuiesc în interiorul multor societăți naționale sunt integrați în procese de reproducere a unor raporturi de putere cu efecte adverse cronice față de majoritatea participanților și cu consecințe nefaste permanentizate față de întregul social. Se insistă acolo asupra statelor transformate în mijloace de realocare a veniturilor în folosul celor puțini, sub pretextul utilizării lor ca instrumente ale dezvoltării de ansamblu, fără a fi omisă dimensiunea internațională a diverselor eșecuri locale (rețelele imperialismului global și ale relațiilor de dominație postimperiale fiind descrise ca parte integrantă a relelor alcătuiri la nivel național).

Dacă astfel de realități sunt respinse de protestatarii de azi sub eticheta „Ciumei roșii”, atunci nu ar trebui să treacă drept nesemnificativ faptul că cele mai bune aproximări românești ale aceluiași tip de analiză a autoritarismului edulcorat, construite în contextul anterior comunismului, dar apte să fie invocate ca grile de lectură pentru handicapurile României de după comunism, aparțin – în mod cu totul explicabil, așa cum s-a mai spus și alte dăți – unor oameni de stânga de la acea vreme. Considerațiile socialistului Constantin Dobrogeanu-Gherea despre felul cum funcționează „țara reală” îndărătul ansamblului de reguli și instituții constituind „țara legală” au fost emise pentru a zugrăvi distorsiunile capitalismului incipient în armătura codurilor de legi cu caracter napoleonian, într-un mediu dominat de economia agrară, de unde apelul la noțiunea de „neoiobăgie” pentru a defini numitorul comun al neajunsurilor catalogate. Diagnosticul servituților perpetuate insidios în baza unei combinații de formalism legitimator și complicități învăluitoare poate fi însă lesne adaptat în condiții schimbătoare.

Arcul peste timp ce unește vechea gândire socialistă – cristalizată în circumstanțe caracterizate de traducerea inerției moștenite de la lumea premodernă în limbaje ale dreptei cu rezonanță în spațiul modernității – și protestul actual nevoit să se raporteze veșnic la consecințele comunismului poate fi lesne trasat în lumina unei gândiri liberale eliberate de constrângerile ritualice impuse în circumstanțele de după comunism, vindecată de antistângism fără a abandona atitudinea circumspectă față de supralicitările de stânga. Nu cumva este vorba despre o formă de gândire latent majoritară, dar nearticulată în mod clar ca atare din cauza ritualismului menționat?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe