Micile sau marile cutremure ale Ligiei Keșișian

Romeo Aurelian Ilie Publicat la: 21-08-2018

Ligia Keșișian (foto), cunoscută publicului larg, îndeosebi din ipostaza de director artistic al unor festivaluri multiculturale – KINOdiseea (filme pentru copii) și BalKaniK Festival (muzică, dans și cultură balcanică) –, are de asemenea și o susținută activitate literară, fiind traducătoare, eseistă și, mai nou, poetă. Spun „mai nou” pentru că de curând și-a lansat volumul de debut în poezie intitulat Mici cutremure, apărut la editura Charmides în toamna anului 2017. Dar, așa cum se va descoperi prin lectură, în care nu se întrevăd stângăciile inerente unui debut, aceasta curtează poezia de foarte mult timp, acum fiind doar momentul acela în care, poezia, sfioasă, i s-a așezat în palmă.

Volumul Ligiei Keșișian este „prefațat” de un motto foarte sugestiv din creația poetei mexicane Alejandra Pizarnik: „Îi împărtășesc teama de animal foarte tânăr din prima noapte a sezonului de vânătoare”. Poezia Ligiei Keșișian, de altfel, stă sub zodia liricii sud-americane, în general, și a celei mexicane în special, cei doi poli de influență ai acesteia, fiind Alejandra Pizarnik și Roberto Bolaño. Dar, cu toate acestea, ea reușește să își creeze un univers propriu, în care încrustează idei și imagini din lumea „idolilor” săi pe diadema stilului personal, rămânând o poetă ce slujește cu devotament limba română și cauza poeziei românești contemporane, căreia îi face și cadoul unei puternice deschideri spre universalitate, spre marea poezie a lumii.

Ca un prim argument pentru această afirmație, aduc mărturie poemul de deschidere al volumului, care, deși are un titlu în limba engleză, Fire walk with me, se dovedește a fi rodul alchimiei dintre lirica mexicană și cea românească: „Am înțeles imediat că sub cămașa ta se ascundea dumnezeul acela/ despre care toți se întrebau unde a dispărut/ ai înaintat spre mine ca o flacără în lanul de porumb/ vedeam oameni căzând, pahare spărgându-se/ și vinul roșu stropind pereții ca într-un ritual de scrificiu// te apropii// O orchestră de cai sălbatici între piepturile noastre/ Lucrurile acestea se pot spune doar în șoaptă/ Încuie toate ușile și lasă-mă să te privesc/ Să exersăm pentru câteva secunde respirația de ființă vegetală// Curând va trebui să mergem undeva pentru ultima dată”. Ce este mexican în acest poem? Ritualul de sacrificiu. Ce este românesc? Orchestra de cai sălbatici. Ce le aduce împreună și le sudează definitiv? Acel Dumnezeu ascuns, regăsit în intimitatea trupească a celuilalt, căci doar latinii cu sângele lor clocotitor îmbină în forul lor interior tendința de abandon în brațele divinității cu regăsirea totală în brațele iubirii.

De asemenea, latinilor le mai este proprie și perpetua oscilare între bine și rău, ca și cum ambele ar avea punctul de plecare în sângele lor: „În fiecare dintre noi există viermele de mezcal/ sâmburele răului/ care își face loc printre respirații printre artere”; spiritul de jertfă de sine pentru acapararea iubirii, mai ales atunci când o simți impregnată de prezența divinului: „Am iubit odată un băiat cu nume de sfânt/ De la înălțimea mea, nu-l puteam vedea prea bine când mergeam unul lângă celălalt/ Trebuie să-ți sacrifici oasele ca să privești sfântul în ochi”, precum și credința în nemijlocita comunicare cu cei răposați: „m-a sărutat pe gură un strigoi”.

Ceea ce atrage atenția în poemele Ligiei Keșișian este atmosfera, care se poate defini ca o perpetuă stare de vis, ca un vis ce continuă chiar și în momentele celei mai concrete lucidități. Iar ceea ce cred că induce această stare este faptul că lipsește cu desăvârșire starea de frică, de spaimă, de panică. Nimic, nici o nenorocire nu pare să perturbeze constanta firescului: „Și am luat-o la mine acasă și am iubit-o/ A doua zi nu mai era, doar un miros de spirt și lumânare arsă, doi nuferi pe pernă/ M-a iubit așa de mult în noaptea aceea, că mi-a dat mie moartea ei și m-am gândit că mai mult de atât nu se poate să iubești”; „Pe fundul apei mă așteaptă o liniște/ ca în pântecul mamei”.

Uimirea este cu atât mai mare cu cât, la nivel lexical, poemele Ligiei abundă de cuvinte sau construcții lirice cu puternice conotații negative, morbide și de-a dreptul eretice, judecând din prisma unor canoane morale: „vipera m-a mușcat de picior/ așa cum mușcă râul din stâncă”, „Sfântule, înghiți-te-ar apele de păcătos,/ de javră divină în lanțurile raiului”, „Un stol de păsări se lovește de parbrizul unei mașini/ Au murit cel puțin cinci”.

Și atunci, de unde oare impenetrabilitatea liniștii? Cu siguranță, din acea credință ancestrală conform căreia viața aceasta nu este totul și nimic din ceea ce ni se întâmplă aici nu este definitiv, ci totul se continuă firesc într-o altă viață, eternă, unde toate cele întâmplate aici, bune sau rele, își vor afla sensul. Dar dacă așa stau lucrurile, de unde atunci titlul ales? Unde sunt micile cutremure? Cu siguranță ele se vor produce în conștiința fiecărui cititor, în sufletul căruia aceste învățături au adormit de mult. Se vor produce atât cât să-l trezească la realitate, adică la starea perpetuă de vis.

De menționat că în finalul volumului se regăsesc și o serie de poeme scrise în limba engleză, fapt care nu face altceva decât să susțină acea deschidere spre universalitate despre care am vorbit la început.

În încheiere nu îmi rămâne decât să salut acest debut în forță al poetei Ligia Keșișian și să îmi exprim convingerea că vor mai urma și alte replici ale acestor mici cutremure, pentru că ele ne sunt necesare tuturor. 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe