mă învelesc cu căldura buzelor tale

Lucian-Victor Bota Publicat la: 21-08-2018

mă învelesc cu căldura buzelor tale

suntem trecuți de vârsta adolescenței 

și încă răstignești săruturi

în carnea mea

 

în toate diminețile

 

****

diminețile acestea în care mă trezesc

îmi par niște îngeri spânzurați sau a căror aripi au fost tăiate mărunt

într-un abator al nopții

 

diminețile acestea în carne și oase

își alungă sângele

o moarte prematură se așterne

peste ziuă

 

liniștea are gust amar

 

****

gânduri îngenuncheate

la poalele cerului 

peste înserare

clipa sădește ziua de mâine 

 

***

mă pierd în asfințit

oasele mele nu mai poartă lutul de ieri 

aștept ziua de mâine

ca pe o bucată

de pâine

să o simt nemucegăită

și nemâncată de viermi din care trupul meu să se hrănească

numai cu adevărul…

 

***

m-am născut într-un decembrie sufocat de comunism

și de aerul Cernobîlului

într-o zi fără suflare 

 

azi

am ferestrele largi deschise

să poată pătrunde aerul curățat de ploaie

 

aștept o curățare

a omului 

a timpului

 

care va să vină…

 

***

umbrele acestea mă-nghesuie

absorb aerul

din jurul meu

 

molozul acesta

în care trăim

pare o veșnicie

 

pare o cruce

străpunsă de cuie și sulițe

din aceasta

mai curg

doar memoriile

în care

ne scăldăm

 

***

 

am un singur ochi

prin care orbul se revoltă 

pipăind

starea vremii

contemporane

 

adultul acesta își poartă halca de carne

sfâșiată

vremuri umplute de moloz

de molii

de viermi și de vipere

 

****

ieșire din rutină

 

mă preumblă umbra prin locuri

unde copacii nu mai fac

umbră

peretele este gol pe dinăuntru

camera are tavanul 

fals și toate oasele au întruchipări

îngerești

 

dincolo de hău stau eu

și privesc moartea care ascute coasa

pe muzica lui Bach

 

***

umbrele nopții cuprind orașul

în ochii mei încă mai respiră

carnea

albul acela înmuiat în sânge

albul acela ce iese din orbită și cuprinde orizonturi vii

morții au viața lor din vârful pensulei

se reîncarnează

albul peste oraș rămâne același

și umbrele nopții lasă

urme

sângerii

 

o halcă de carne îmi atârnă

de cer

 

*** 

 

cum se face că strigătul meu nu ajunge la nimeni

 

sunt atâtea ziduri

construite în oameni

care trimit cuvântul înapoi

sub forma unui

ecou

 

****

Viața ca o cireașă amară

care-și stoarce amărăciunea

în zilele calendaristice 

pline umbre

și plin de incertitudini

 

încep să mă obișnuiesc 

cu oasele mele

cu carnea care-mi blendăre

pe șira spinării 

a contemporaneității

ce prinde

chip uman

 

din ochii mlaștinii…

 

***

gânduri surde

inimă putrezind în lăcașul

trupului

amiezi tremurând lumina

și timpul

cascade de amintiri înnoptate

în treacăt doar

praf

de cu ziuă

 

Sursă foto: Jean Louis Bessede

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe