Horia Veriveș – între bufon, ascet și filozof

Catrinel Chelaru Publicat la: 21-08-2018

Într-o seară de sfârșit de iunie și de stagiune a Teatrului Național din Iași, pe o vreme ploioasă de crăpa cerul, am stat de vorbă cu actorul de teatru Horia Veriveș. Pentru potențialul artistic pe care îl manifestă pe scenă, este surprinzător de tânăr; dar poate că vârsta nu este o măsură, ceea ce înseamnă că, pe lângă talentul cu care a fost dăruit, muncește extrem de mult. De o inteligență subtilă, carismatic și cumpătat în același timp, actorul ne-a împărtășit câteva momente din lumea sa, ținând să ne asigure că stăm de vorbă cu omul Horia și că rolul său ca actor se încheie după terminarea spectacolului.

Ideea s-a născut după vizionarea comediei în două acte Chirița în Provinție, care a stârnit în mine, ca spectator, curiozități legate de forța de a întruchipa un personaj feminin de o asemenea complexitate și de a-l transforma într-un produs artistic care ar putea căpăta cu ușurință statutul de „brand” al Iașului nostru cultural.

 

Chirița în provinție, o sărbătoare a Iașului

Această punere în scenă atât de actuală, de către regizorul de origine basarabeană Ion Sapdaru, care a dorit să-și rafineze stilul în materie de Chirițe, încercând încă o dată o regie a spectacolului după o pauză de 20 de ani, m-a trimis cu gândul la însăși etimologia cuvântului „teatru”; am aflat că provine de la verbul din greaca antică theome, care înseamnă „eu urmăresc ceva”. Iar noi chiar am urmărit ceva, iar acel „ceva” rămâne să fie povestit în rândurile de mai jos. Întâmplător sau nu (și ne permitem să speculăm), termenul theatros include și grecescul theos, care trimite la primele reprezentații teatrale, sub forma de practici rituale și festivaluri religioase. Cu spectacolul Chirița în provinție, cel montat în 2017, teatrul ieșean și-a recăpătat sensul, devenind o adevărată „sărbătoare” a orașului Iași, sentiment împărtășit cu sinceritate și de actorul Horia Veriveș.

Pentru spectatorul obișnuit și ușor impresionabil cum sunt și eu, Chirița în provinție nu poate să nu îți provoace un minim de reacție, fie ea și simpla bucurie împărtășită de actori publicului. În cazul meu, concret, bucuria de a mă afla în Sala Mare, cea plină de emoții și istorie a Teatrului Național din Iași, cu ocazia spectacolului, m-a dus cu gândul la roluri de mare efect din cinematografia egipteană și teatrul grec contemporan. Roluri comice de travesti jucate de actori egipteni cu un uriaș succes la public pe la mijlocul secolului trecut, precum Ismail Yassine în filmul Domnișoara Hanafi sau Abdel-Moneim Ibrahim în Sukkar Hanim (Cucoana Zahăr), fac din Chirița un personaj care pare să fi călătorit spre alte tărâmuri, în căutarea unor întruchipări de același calibru și forță de expresie.

Un alt personaj care comportă asemănări izbitoare cu Coana Chirița este Madame Chouchou, creația satiristului grec Dimitris Psathas, care a devenit cunoscut grație acestei comedii de caracter scrise în 1945. O coincidență fericită, care poate trece dincolo de linia de descendență, face că Vasile Alecsandri era fiul Elenei Cozoni, fata unui grec românizat. Mai mult, pe 14 iunie 2018 s-au împlinit 200 de ani de la nașterea dramaturgului, ceea ce încarcă de semnificație repunerea în scenă a Chiriței în provinție la Iași. Madame Chouchou este deci varianta elenă a Chiriței, o arivistă cu aspirații înalte, care vorbește o combinație de greacă modernă și antică, jargon și franceză „à la Chirița”, provocând efectul comic scontat.

 

Sfântul Graal al actorului de comedie

Dacă desprinderea Chiriței de Moldova noastră pierdută în tradiție poate însemna, printre altele, și o formă de descătușare și renaștere printre naționalii „Evropei” Occidentale, am îndrăznit să-l ispitim pe Horia să ne vorbească despre ce înseamnă, pentru el, libertatea. Astfel, pentru tânărul actor, dacă în viața de zi cu zi se simte încorsetat de metehnele societății, libertatea supremă este legată de Teatrul Național din Iași, ceea ce prilejuiește inclusiv „fericirea supremă, însemnând de la a bea o cafea la a sta la o discuție cu colegii, a repeta și a juca”; chiar când nu are repetiții sau spectacole stă, pur și simplu, în teatru pentru că acolo și-a găsit vocația. Convingerea că și-a ales cu atenție destinul și munca susținută au determinat distribuirea sa în spectacole încă din vremea studenției, chiar împreună cu mentorul său, Dionisie Vitcu, alături de care a jucat cu mare emoție și care l-a identificat pe Horia ca fiind „fiul său adoptiv în teatru”.

Acestea fiind datele, rolul Chiriței nu a întârziat să apară, deși actorul se aștepta să-l primească mult mai târziu, după vârsta de 40-45 de ani. Coana Chirița „este un personaj emblematic, iar pentru un actor de comedie, este «Sfântul Graal»”, a mărturisit actorul, fără a-i fi teamă că folosește cuvinte prea mari. „Și mi-am dorit să fiu un fel de descendent de-al lui Miluță Gheorghiu, de ce să nu recunosc?”

Montarea spectacolului a intrat, astfel, pe o nouă orbită, „cu actorul Horia Veriveș, cu nimeni altcineva” în rolul principal, așa cum și-a propus regizorul Ion Sapdaru; după ce l-a luat prin surprindere pe Horia chemându-l la audiții, pentru ca apoi sa-l lase „perplex” cu învestirea cu acest rol, cei doi au intrat împreună cu restul echipei în tumultul repetițiilor, cu convingerea că nu vor să facă din spectacol o „șușă” și de aceea se vor menține pe linia clasică, evitând inserțiunile moderne compromițătoare. Veriveș nu ar fi acceptat rolul dacă montarea spectacolului era una modernă, pentru că în stagiunea care tocmai s-a încheiat a mai făcut un travesti în piesa Măcelăria lui Iov (regia Radu Afrim), unde a interpretat tot o moldoveancă. Horia știa că dacă piesa Chirița în provinție era montată ca pentru 2018, ca actor ar fi fost „hulit, huiduit etc.”, iar publicul (și o spune cu mâna pe inimă) este „unul iubitor de cultură, de teatru și care știe teatru”.

 

Coana Chirița, un personaj bine creionat din scriitură

Dincolo de faptul că și-a dorit foarte mult să joace acest rol, actorul a fost atras de coloratura personajului și și-a imaginat că va apărea „în rochiile acelea bufante”, că va fi „un spectacol colorat pentru că la urma urmei este o comedie, nu un spectacol sumbru”. Veriveș i-a împrumutat personajului carisma sa, pasiunea față de teatru, fericirea, jocul, iubirea față de public. Pentru el, Coana Chirița este un personaj foarte bine creionat din scriitură.

Potențialul actorului de a face tranziția de la registrul masculin la cel feminin și invers și de a depăși ceea ce am putea defini – deși poate sună desuet – dualitatea specifică teluricului a făcut ca travestiul lui Veriveș să fie unul cât se poate de convingător. Dar actorul nu își arogă întreg meritul, ci crede că în asta l-a ajutat în primul rând facultatea (este absolvent al Universității de Arte „George Enescu”, promoția 2008), și mai ales profesorul său de actorie, Dionisie Vitcu. „Un actor trebuie să joace orice în limita bunului-simț și, desigur, dacă este pus un evidență.”

La partea feminină, la personajul Chirița, Horia a lucrat foarte mult. Când a avut avanpremiera și a venit directorul teatrului și a spus: „da, e reușit, e frumos, e comic, dar Horia nu e deloc feminin!”, a început să se uite „mai atent la fete, dar nu la fete din acelea stilate, ci la o anumită categorie de femei: pe la piață – foarte mult pe la piață, prin tramvai (eu merg foarte mult cu tramvaiul și-mi și place, pentru că văd diverși și diverse) – și atunci, încetul cu încetul, a ieșit și feminitatea, normal; ea a venit ultima la lucrul cu personajul, cu toate că eu m-am străduit destul de mult. Acum, eu zic că sunt o femeie adevărată în Chirița”, a spus Horia râzând.

În pauzele dintre acte stă singur și se gândește în continuare la spectacol. Și, de obicei, când ajunge la teatru, se schimbă, după care stă în cabină și nu vorbește cu nimeni. „E bine să nu ți se ducă mintea în altă parte, să fii concentrat pe ceea ce trebuie să faci în următoarele două ore.” Iar înainte de intrările în scenă are emoții, dar nu atât de mari, pentru că este un personaj pe care-l iubește și pe care îl are la suflet. „Dar am un scăunel acolo, pe care stau vreo cinci minute și nu vorbesc cu absolut nimeni și când îmi spune «Am început», fac o cruce mare, zic «Doamne-ajută!» și începem spectacolul.”

Rolul Chiriței este, cu siguranță, unul extrem de solicitant. „Cred că la spectacolul acesta, având în vedere că și pe sub rochie am un harnașament complet cu fund și sâni, slăbesc undeva la un kilogram jumătate-două de spectacol; rochiile fiind grele, din materiale sintetice, transpir îngrozitor, iar peruca ține foarte cald. Mă duc acasă și mă odihnesc. Și nu știu dacă lumea mă va crede, dar eu și a doua zi sunt obosit după acest spectacol. Este foarte solicitant pentru mine, în primul rând pentru că, timp de două ore cât durează spectacolul, trebuie să fii acolo trup și suflet.”

 

La Iași, publicul este foarte atent la scenă

Privind la zâmbetul ușor ironic al Chiriței de pe afișul spectacolului, înțelegem că Horia este mulțumit de nivelul la care a reușit să aducă rolul. Afișul transmite, subtil, ideea de continuitate a tradiției, incluzându-i pe marii actori români care au interpretat personajul de-a lungul timpului (Matei Millo, la 1852; Miluță Gheorghiu, la 1953; Teodor Corban, mai aproape în timp de noi), dar aduce în prim-plan o Chiriță contemporană, pasională și savuroasă. Mimica și expresivitatea actorului la care se adaugă umorul cu care ne-a obișnuit în atâtea spectacole fac din Chirița noastră un real succes.

Nu am putut să nu remarc felul în care actorul primește aplauzele la final, care este unul aparte, chiar interiorizat. Iar privirea din ochii de o culoare incertă parcă transcende planul fizic, al publicului care îl aclamă. Și, într-adevăr, Horia are cele mai mari emoții în timpul aplauzelor, când iese din sine, se duce în altă dimensiune și atinge un nou nivel de conștiință. „Eu nu aud aplauzele”, ne-a dezvăluit, ducându-se, din nou, cu gândul la condiția actorului în România, dar și a artistului în general. „Nu cred că vom apuca noi, actorii din generațiile astea, salarii foarte mari în teatru, dar eu sper ca această emoție a aplauzelor să nu dispară niciodată. [...] Dar dacă ai îmbrățișat arta, trebuie să-ți asumi toate riscurile.”

M-a interesat în mod deosebit părerea lui Horia vizavi de calitatea publicului ieșean și de felul în care acesta receptează teatrul. Și asta pentru că, nu o dată, am avut de suferit de pe urma apelurilor primite de unii spectatori în timpul reprezentației, apeluri la care nu se jenau să răspundă, confundând teatrul cu strada. Deci! Publicul de astăzi este atent cu adevărat la scenă sau doar caută un refugiu sub cupola teatrului? „Din păcate, legea nu ne permite să-i somăm fizic sau verbal în timpul spectacolului. [...] Este foarte ciudat, frustrant și enervant, când, înainte de începerea spectacolului, ai un anunț care este pus de patru-cinci ori: «Vă rugăm ca în timpul spectacolului să vă închideți telefoanele mobile!»”. Dincolo de această categorie de spectatori – sperăm, pe cale de dispariție – publicul ieșean este la fel de prezent în timpul reprezentației ca și actorii: „La Iași, publicul este foarte atent la scenă. Și, de obicei, vin într-adevăr oamenii care vor să vadă teatru și, ceea ce este important, la Iași avem un public tânăr care vine la teatru”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe