Fetița cu părul roșu.

Ionel Ciupureanu Publicat la: 21-08-2018

Într-unul dintre cartierele Parisului trăia o fetiță cu părul roșu. Ea nu era nici prostuță, nici deșteaptă. Nu era rea, dar nici cuminte. Era mare și în același timp era mică. Nu avea ochii verzi, dar nici căprui. Însă, ce putem spune cu siguranță despre ea este că nu era o fetiță obișnuită. Fetița cu părul roșu avea un secret pe care numai ea îl știa, altfel nu ar mai fi fost secret. De când se născuse, avea puteri supranaturale, adică putea să ridice obiecte cu puterea minții, să o facă pe mama sa să o doară capul și să plutească până la tavan când era cuminte, însă asta nu e tot – putea citi gândurile altor persoane dacă își ținea degetele de la mâini încrucișate și vârful limbii lipit de cerul gurii.

Ca în fiecare dimineață, însoțită de tatăl ei, fetița cu părul roșu merse la grădiniță. În acea dimineață soarele era timid și nehotărât dacă să iasă de după norul care îl acoperea. Din când în când scotea capul, iar când fetița se uita spre el, cât ai zice bambilici, soarele se ascundea de ea și se făcea din nou aproape întuneric, fapt pentru care fetița se enerva, dar și se distra. Tatăl ei o sărută pe obraz și o lăsă în clasă cu Doamna și copiii. După câteva ore de făcut colaje, bastonașe și steluțe, fetița cu părul roșu se plictisi și vru să audă ce gândesc ceilalți. Își încrucișă degetele de la mâini și își atinse cerul gurii cu vârful limbii:

— Cu cu cu, ca ca ca, se auzi gândul lui Paul, băiețelul blond cu ochelari.

— Fără îndoială, sunt cea mai frumoasă din clasă, gândi Alexandra, fetița cu părul lung.

— Gentuță, pieptăn, ciorapi roz, fustiță roz, bentiță cu sclipici și pantofi cu toc, se auzi din celălalt capăt al clasei, dinspre Andreea, fetița cu aluniță pe obraz.

— Ce păr urât și roșu are… mămica ei nici nu știe să i-l aranjeze, gândi Lucas, băiețelul de care fetiței cu părul roșu îi plăcea cel mai mult.

Fetița cu părul roșu se enervă atât de tare, încât își încrucișă și degetele de la picioare și își ridică mâinile deasupra capului. Lucas se ridică până aproape de tavan, de unde căzu și se lovi la picior. Doamna o pedepsi pe fetița cu părul roșu, apoi, când orele luară sfârșit, îi povesti totul pe îndelete tatălui său. Acesta o pedepsi să stea toată ziua în camera ei. Fetița cu părul roșu plângea, apoi ofta și iar plângea. Ea observă o rază de lumină care intră pe geam și se duse în dreptul lui să vadă ce se întâmplă:

 

— De data aceasta ai făcut-o de oaie, îi zise soarele.

— Îmi pare rău, răspunse fetița, apoi își șterse lacrimile.

— Să știi că ți-am dat aceste puteri ca să faci bine.

— Ce este binele?

— Binele este atunci când nu e rău, atunci când cineva suferă, iar tu îl ajuți.

— Cum să fac asta?

— De început, te sfătuiesc să nu mai asculți gândurile nimănui, iar așa cum faci să o doară pe mămica ta capul, dacă închizi ochii și îl deschizi repede, vei vedea ce suferință are și o vei putea face bine.

— Îmi pare rău că nu am știut să mă folosesc de puteri.

— Nu-i nimic, acum mergi la părinții tăi și povestește-le tot, exact cum s-a întâmplat.

Iar soarele intră la loc, după nor. Fetița cu părul roșu merse în bucătărie, unde erau părinții săi, și după ce le povesti tot, promise că va fi cuminte și ascultătoare. A doua zi, la grădiniță, merse la Lucas și îi ceru iertare, apoi, după ce îi puse palma în dreptul piciorului, Lucas se făcu bine. Soarele apăru la fereastra clasei, scoase limba și făcu cu ochiul, apoi lumină ziua toată Parisul.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe