Vive la Republique! Vive la France! și Proiectul Cultural Național „Un grătar la Centenar!”

Adrian Păduraru Publicat la: 21-08-2018

Franța a câștigat Campionatul Mondial de Fotbal. Croația este vicecampioană, de necrezut pentru mulți specialiști și urmăritori ai fenomenului fotbalistic. Eu cred că au meritat și unii, și alții să ocupe primele două locuri. Cred, pentru că am văzut doar rezumate de două minute și zece secunde ale unor meciuri, câte puțin din semifinale și finala. Deși am fost spectator de fotbal, am și mers de câteva zeci de ori pe stadioane, am renunțat aproape total la a privi acest sport. Mai ales pentru că s-a transformat evident într-o industrie cu bani, după părerea mea, mult prea mulți. Cum de altfel se întâmplă și în baschet, biliard, tenis, hochei și alte câteva. La acestea din urmă, în special la tenis, mă uit des. Am impresia că în realitate sunt foarte subiectiv, pentru că nu am fost niciodată bun la fotbal… Nu cred că sportivii trebuie să moară de foame, dar, ca și în artă, (se va spune, pe bună dreptate) totul a devenit foarte „democratic”: unii aruncă în stânga și în dreapta cu milioane, de euro sau dolari, mai mult în stânga, pentru că acolo este de cele mai multe ori volanul, iar alții încearcă să facă performanță cu terenuri, piscine, scene, rachete (…de tenis), reflectoare ș.a. second hand. Nu doar la noi se împământenește ideea că singura valoare este cantitatea de bani.

Iar aceasta este o problemă culturală! Cu adiacențe educaționale și extensii de civilizație.

Dar nu despre fotbal este vorba. Deși de la o observație din timpul campionatului au pornit ideile acestui articol. Și anume de la cuvintele cu care s-au încheiat interviurile fotbaliștilor, antrenorilor, oficialilor și suporterilor francezi. Aproape în fiecare dintre cazuri,  chiar și atunci când protagonistul era naturalizat francez de destul de puțină vreme, intervievații încheiau cu Vive la Republique!, Vive la France! 

Wow! și „Uau!” Se mai poartă patriotismul, mai au sens noțiunile de țară, popor, patrie, națiune! Mi-a plăcut, m-a emoționat, m-a făcut să plâng. Din admirație pentru ei și din tristețe pentru noi. Situațiile nu sunt doar în alb și negru și nici nu le văd astfel, încerc să percep cât mai multe nuanțe. Însă în linii generale, dar profunde, suntem de partea cealaltă a fileului, să zicem, ba chiar în extrema cealaltă. Nu doar că am uitat iubirea de patrie (sună desuet?), dar nici nu ne mai pasă. Am dărâmat tot ceea ce era vertical. De la marile combinate industriale la irigațiile din agricultură. De la stimă de sine până la caracter. Cu cinismul altor vremuri, imediat consecutive celui de al Doilea Război Mondial; era să spun cu entuziasmul, dar nu îl mai avem. Cu aceeași lipsă de discernământ; atunci se distrugeau tablouri, cărți, piane și altele ce aparținuseră chiaburilor și burghezilor, acum sugrumăm patriotismul ca să nu încurajăm excrescența lui, naționalismul. Copiem, imităm, pastișăm, punem accentul anapoda în vorbire, în societate și în viața fiecăruia. Vorbim o limbă ciudată, un fel de basic romanian.

 

Senzațional!

• Bezic rumeni(t)ăn

Rețetă pe înțelesul tuturor șefilor și chef-ilor: se iau câteva sute de cuvinte,  jumătate din cantitate (a nu se uita la calitate, nu contează!) neologisme anglo-saxone și cealaltă jumătate barbarisme, se amestecă bine până când le leagă albușul astilistic, se pudrează gros cu dezacorduri și se dă la cuptor până se îngălbenesc, de icter, cei câțiva rătăciți în terci cărora le mai pasă; se înțeapă puțin cu paiul mitocăniei, dacă nu se mai lipește de el nici o idee, se scoate preparatul și se pune pe un platou auriu de unică folosință. Se ia o lampă, cum să spunem?, de aceea de pârpălit porcul (a rămas singura ei întrebuințare pentru că despre rostul ei originar nu mai știe nimeni și oricum, nu se mai lipește nimic). Se ia lampa și se arde specialitatea casei pe toate părțile, cu flacără cât mai mare, până când se face scrum și ultima pojghiță de cultură. Se pune la congelator cât să înghețe orice speranță. Se tapetează cu bancnote și se servește din belșug, pe mintea goală. După aceea a nu se lua în considerație anunțul de (dez)interes public:

„Pentru sănătatea dumneavostră beți doi litri pe zi și citiți măcar o carte pe viață!”

• Cred că mai avem Timp, puțin, cât mai putem încă să ne întrebăm – și nu mi se pare nici exagerat și nici patetic – cine suntem? Ce ne dorim? Ce facem pentru asta? Cât mai suportăm hoția și prostia din jurul nostru și lașitatea din noi?

• Cred că este obligatoriu un stop-cadru. Să oprim vânzările în prăvălia sau, mai contemporan, în tera-marché-ul numit România!

Să punem plăcuța cu „Inventar” pe ușă și să socotim ce ne-a mai rămas. Ce oameni cu biblioteci mai mari de trei cărți, dintre care una necolorată încă, ce industrie, agricultură,  cultură, turism, IT ș.c.l. Să facem o strategie și să ne punem pe treabă cu oameni serioși, harnici, competenți, cu iubire de țară.

Altfel, închidem la o sută de ani de existență printr-o gigantică petrecere câmpenească, cu specialitatea casei (vezi rețeta) și bere de doileișicincizecidebănuți, cu manele și șmecheri care să cheltuiască ultimele firimituri de fonduri europene pe Programul Cultural Național „Un grătar de Centenar”!

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe