Iarna nemulțumirii noastre

Virgil Tănase Publicat la: 25-09-2018

Stăteam de câteva luni cu urechea lipită de aparatul de radio la care ascultam, bruiate, posturile străine, așteptând știri îmbucurătoare de la Praga, unde „se dezghețau apele” după o iarnă de douăzeci de ani, deși știam, simțeam în sinea noastră că ceea ce se întâmplă acolo nu poate dura, că e împotriva firii. Și-ntr-adevăr, firea și-a spus cuvântul, gravitația istorică s-a împlinit și armatele Pactului de la Varșovia (cu excepții neînsemnate din punctul de vedere al firii) au pus capăt acestei „primăveri” prea timpurii, poate.

Vârsta mea tânără, pe atunci, o vârstă la care n-ai trăit decât o fărâmitură de istorie și nu judeci decât după cărți în care istoria e deja pusă la cutie, aranjată pe rafturile prăvăliei, bună pentru consumul curent, m-a făcut să cred, și nu eram singurul, că Uniunea Sovietică mai are câteva secole înaintea ei și că singura noastră salvare sunt democrațiile occidentale. Dublă eroare sau, dacă preferați, două fețe ale aceleiași erori. Uniunea Sovietică n-a supraviețuit decât douăzeci de ani și prăbușirea Zidului de la Berlin a pus cruce libertăților, hai să le numim, „democratice” la care visam.

De fapt, intervenția sovietică din august 1968 n-a schimbat nimic esențial în Blocul sovietic: structurile nu s-au zdruncinat și bacteriile care-l rodeau dinăuntru și-au văzut de treabă pregătind o prăbușire previzibilă, pe care nimeni n-a prevăzut-o.

 

Pomul e uscat, putred în interior

Nimănui nu i-a sărit în ochi ceea ce ar fi trebuit să ne crape ochii, anume că din această invazie s-a născut totalitarismul occidental. Este momentul în care societatea occidentală începe să creadă că este cea mai bună din câte se pot imagina, sistemul sovietic dovedindu-și incompatibilitatea cu aspirațiile profunde, naturale ale fiecăruia dintre noi. Considerându-se termenul ultim al istoriei, deci ideală, perfectibilă doar în punctele neesențiale, ea devine rigidă, totalitară, un cadavru ale cărui organe nu mai funcționează după legile lăuntrice ale unei ființe, ci după cele minerale, din afara acesteia. Prin forța lucrurilor, tot ce e viu devine dușmanul sistemului, tot ce e viu trebuie distrus, împiedicat să divulge un secret de stat, anume că pomul e uscat, putred în interior, gata să se prăbușească la prima ocazie fără măcar să-l fi zdruncinat o călcătură de furnică – așa cum s-a întâmplat cu tovarășul său de totalitarism, Uniunea Sovietică.

Ceea ce observ în fiecare zi în țara unde locuiesc de peste 40 de ani, Franța, o țară unde civilizația umanistă căreia îi aparținem și-a exprimat atât de ilustru valorile pe care azi le dă deoparte, cabină de lux a pachebotului cel mai perfecționat, cel mai rapid, cel mai… etc. marele Titanic care se scufundă ca o cutie de sardele. În saloanele de lux, lumea cântă râde și dansează, iar emigranții din cală sunt deja cu oceanul până la gât.

Că e bine, că e rău? Nu știu. Bucuroși le-om duce toate. Numai că eu, unul, refuz să mă îmbăt cu apa rece, foarte rece, a unei Europe unite, care, mai hâdă decât babele din coșmarurile lui Goya, invocă orgasmele ei de domnișoară iluministă închipuindu-și că ea, care-și scoate azi oasele strâmbe din seiful capitalismului, este fecioara jinduită de Zeus.

 

Ce-a adus august 1968?

Nimic altceva decât că, dovedindu-se că sistemul sovietic nu poate fi un ideal (ceea ce noi știam și Occidentul mai puțin), august 1968 a distrus speranța (altminteri deșartă) că în momentul în care formele noastre de viață colectivă se dovedesc epuizate, putem concepe altele, că ne putem construi viața în jurul acelorași valori, dar într-o altă formă, mai aproape de năzuințele care au fost dintotdeauna cele ale civilizației occidentale. Așa cum, la fel de brutală, o a doua față a aceleiași medalii, invazia occidentală de după 1989 a ucis ideea pe care o hrănise o parte din intelectualitatea țărilor din Est, anume că poate exista și un alt adevăr decât cel al materialismului economic – baza ideologică atât a capitalismului occidental, cât și al celui totalitar, din Est. Totalitarismul sovietic era tot un capitalism, un capitalism de stat cu o ambiție socială pe care nu a putut-o realiza, dovedind cum nu se poate mai limpede că acest tip de societate – altădată virtuos și eficace – și-a epuizat resursele și că trebuie să moară, că trebuie ucis. Salvarea lui provizorie prin restaurarea în țările din Est a sistemului politic dinainte de război nu-i schimbă destinul. Cum nu-l salvează nici politica Comunității Europene, care întoarce lumea la capitalismul sălbatic din secolul al XIX-lea – a se vedea cu câtă cruzime clasa politică franceză, urmând exemplul „țărilor surori” Anglia și Germania sfărâmă sistematic tot ce s-a clădit de două secole pentru a elibera omul din condiția de vită de tras în jug.

Să ne înțelegem, o societate nu e totalitară prin manifestările sale polițiste – semne superficiale ale maladiei –, ci prin convingerea celor care dețin puterea că adevărul lor este absolut. Materialismul economic (căruia unii, numindu-l istoric, nu i-au schimbat natura, ci doar câmpul lexical) constituie soclul ideologic atât al societății numite comuniste, cât și al celei care ne cere să ne supunem „legilor implacabile” ale economiei de piață. Temeiul vieții noastre trebuie să fie dobândirea unei bunăstări vulgare. Așa cum, propunând o mai justă repartiție a produsului social, societatea de tip sovietic absolutiza făptura noastră animală care trebuie să mănânce, e-adevărat, trebuie să se-ncălzească, să doarmă, să se reproducă – dar Doamne Dumnezeule! omul, omul începe de-abia când am dat deoparte toată această carne de vită din care suntem croiți, dar care duce-n cârcă altceva, un altceva misterios și fascinant, care scapă înțelegerii noastre, lumina din „cămara sufletului nostru” care face dintr-un boț de celule vii un om.

Este ceea ce nu pot pricepe economiștii care exercită azi o putere totalitară, identică celei a regimurilor de tip sovietic, la fel de rigidă și de închistată. Obsedați de producție și considerând că omul este, în esența sa, un consumator (de cârnați, chiloți, țuică de prune etc.) acești noi dascăli de la Apus propovăduiesc bunăstarea materială, uitând că hrana zilnică este obsesia animalului și că, dacă i-a fost dat să nu moară de foame, omul caută să știe care e menirea sa pe lume – o întrebare la care nici măcar calculatorul nu poate răspunde chiar dacă-l întrebăm pe englezește!

 

Sub altă carapace, același monstru

Occidentul capitalist se îndoia de sine și, cu dureri de burtă, mai trăia atât timp cât sistemul sovietic îl obliga să creadă că e bolnav și că e cazul să se îngrijească. Invazia sovietică din august ’68 a distrus această iluzie, dovedind că sub o carapace diferită se ascunde același monstru. Capitalismul occidental materialist și științific a căpătat convingerea că, în pofida racilelor sale, el este dacă nu începutul, cel puțin sfârșitul lumii. Convinși că dețin adevărul absolut, conducătorii mondializării instaurează un „totalitarism democratic” la fel de odios ca „democrația populară”. De fapt, nu Primăvara de la Praga murea în august 1968, ci Occidentul. Dau un citat nu din numeroșii intelectuali de prestigiu care descriu această catastrofă (catastrofă pentru noi, oamenii acestei vremi), ci din cartea Malikăi Sorel-Sutter La décomposition française, publicată acum un an sau doi la editura Fayard. O fac nu pentru posturile guvernamentale pe care ea le-a ocupat, nu pentru că are Legiunea de onoare sau pentru că s-a implicat politic încercând, în zadar, să salveze mobilele, cum se spune, ci pentru că e vorba de cineva venit în Franța cu aceleași speranțe ca și mine: „Spiritul acordurilor de la München a revenit. Ne e frică. Cei care-și îngăduie să gândească liber, francezii care îndrăznesc să nu se plece și care vor să spună ce văd cu ochiul liber, să bage bine de seamă la ce fac! Pentru că ce nu e voie de spus nu se spune și ce nu se spune, înseamnă că nu există”.

Eppur, si muove! Ce nu se spune există totuși, istoria se mișcă. Dar cum modelul ei este picătura care crește, crește pe nesimțite până când această lentoare se transformă într-o accelerare bruscă și pic! cade, n-am nici o îndoială că din „iarna nemulțumirii noastre” de azi se va naște un nou tip de societate.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe