Regândirea anului 1968. Reflecțiile unui antropolog italian (născut în 1963)

Giovanni Pizza Publicat la: 25-09-2018

Consider că este util să ne regândim la anul 1968, la mișcările sociale, politice și culturale pe care le-a găzduit, acum, când sărbătorim o jumătate de secol de la acest eveniment, din perspectiva unui cetățean italian și antropolog. Amândouă ipostazele sunt, din punctul meu de vedere, utile.

Italia – pentru că a fost dintotdeauna un „laborator politic” emblematic, atât dacă este văzut de „sus” de la nivelul guvernanților, cât și de „jos” de la nivelul guvernaților, a participării politice a poporului.

Antropologia – pentru că se revendică a fi cunoașterea despre ceilalți, pentru că are ca obiect principal diversitatea culturală. Descoperirea „celorlalți”, dialogul cu diversitățile culturale, așa cum a fost și lupta împotriva rasismului, au cunoscut, odată cu explozia mișcărilor tinerilor din acea perioadă, un impuls enorm.

Dacă ne gândim la cea de-a cincizecea aniversare al anului 1968 dintr-un punct de vedere „italian”, nu înseamnă că trebuie să rememorăm evenimentele politice, economice și sociale naționale, cât mai ales să subliniem nevoia de a-l reașeza în inima unui continent, Europa. Aceste mișcări au fost emblematice pentru acea parte a Europei pe care noi o numim Occident, în interiorul căruia modul de a vedea cultura populară s-a modificat profund. Din acest motiv, consider că astăzi trebuie să ne întoarcem, să regândim acea complexitate de mișcări în raport cu tinerii în fața cărora se deschide o nouă lume, în care respectul pentru diversitatea culturală era o valoare centrală.  

În anul 1968, în Occident, datorită unei noi generații, a apărut posibilitatea autocriticii, iar aceasta, la rândul său, a condus la o reînnoire culturală. Desigur, din punct de vedere istoric, 1968 nu s-a născut din neant. Nu putem vorbi de o erupție naturală a unor mase de tineri care pot fi reduse doar la sezonul Primăverii franceze.

 

1968, anul unei puternice mișcări transnaționale a tinerilor

Mereu am crezut că 1968 a fost înrădăcinat în democrația de tip participativ care a caracterizat epoca postbelică a celui de-al Doilea Război Mondial. Începând cu admirabilul an 1948, anul Constituției Republicii, democrația și drepturile au fost redescoperite după anii negri ai fascismului. Putem considera că, în 1968, ne confruntăm cu o puternică mișcare transnațională a tinerilor, caracterizată nu numai de critica adusă organizării sociale, economice și politice a națiunilor, ci mai ales de o schimbare cognitivă și culturală, o revoltă a percepției, o revoluție a cunoașterii care și-a dorit o modificare sau chiar înlocuirea unor simboluri puternice tocmai pentru a putea schimba lumea.

În deceniile anterioare, lupta mișcărilor muncitorești și ale femeilor, organizați în mase enorme de oameni, au încercat să orienteze democrația către acceptarea și introducerea în practica reală a drepturilor umane și sociale.

Însă, către anii ’60 ai secolului XX, atât cei tineri, cât și cei foarte tineri, care s-au născut în inima acestui conflict, au fost protagoniștii unei acțiuni colective de neuitat, a unei mișcări de emancipare care a încercat să meargă cât mai departe, ce și-a dorit să creeze o autocultură proprie, reală, un alt tip de „cultură”, una antiautoritară, aflată în opoziție cu cea dominantă, din Occidentul de atunci.

În fața acestei libertăți culturale a tinerilor din 1968, se prăbușeau chiar și granițele interne europene (demonstrând cât de artificială era natura acestora) ce fuseseră accentuate de apariția Cortinei de fier și de împărțirea Europei în Est și Vest. Tinerii de atunci, angajați trup și suflet în cadrul acestei mișcări, nu puteau să respecte aceste tipuri de granițe inventate de politicile trecutului. Și, ca urmare, au făcut în așa fel încât acest Great Divide care separase Europa comunistă de cea capitalistă să se prăbușească, dacă ne gândim doar la momentul 1968 de la Sofia, în cadrul celui de-al IX-lea Festival Mondial al Tineretului, atunci când birocrații vechiului comunism i-au împiedicat pe tineri să arboreze un banner cu Che Guevara, revoluționarul ucis, reprezentat sub forma lui Cristos aflat pe moarte.

 

O nouă antropologie critică a culturii populare

Astăzi, cei care studiază mișcările sociale și politice ale tinerilor au încercat să ofere o geopolitică europeană a revoltelor care au caracterizat perioada anilor ’60-’80, subliniind în mod constant caracterul transnațional al acelor mișcări de protest. În particular, aceștia au dat un sens nou chestiunii participării politice populare – aceea a unei perspective a alianțelor internaționale populare, realizate de tineri, deci de jos în sus, și nu de sus în jos, de la nivelul statelor către cetățeni, ce erau mai degrabă interesate să își mențină propriile granițe și să asigure doar dezvoltarea economiei.

Istoriografia mișcărilor politice nu poate să se separe de cea a altor științe, cum ar fi de exemplu sociologia, lingvistica, istoria culturii și, mai ales, de antropologia culturală. În perioada respectivă, mulți intelectuali tineri s-au angajat în reînnoirea științelor sociale. Pe parcursul anilor care au urmat, mai ales pe parcursul deceniului șapte, atunci când generația mea frecventa cursurile liceale și ulterior universitatea, antropologia culturală s-a aliat cu mișcările ce promovau drepturilor celor mai slabi, intrând astfel în atenția întregului spațiu european. Începând cu anul 1968, studiile culturale au început să fie realizate cu o abordare critică și progresistă. Sensul comun al epocii a intrat, așa cum era și normal, în criză. Popularitatea antropologiei după 1968 a coincis cu valorizarea cunoștințelor universitare văzute ca un exercițiu al democrației și al egalității, de progres intelectual de masă, ceea ce însemna existența unei adevărate forme participative a cetățeniei. Din acel moment, a studia și a încheia studiile universitare însemna să ieși din cadrele provincialismului asfixiant și totalitar. Această mișcare colectivă i-a împins ani de-a rândul pe tineri să exploreze și să adune povestirile oamenilor, experiențele acestora, alăturându-le unei metode de cercetare noi și rafinate. Antropologia culturii populare a încercat să construiască un nou raport între memoria trecutului și imaginarea viitorului. Începând cu acei ani s-a născut, de exemplu, istoria orală și o nouă antropologie critică a culturii populare, care se va sprijini pe izvoare orale directe, adică pe dialogul cu persoane reale.

 

Revolta tineretului a reușit să construiască o nouă cultură

În acest sens, este momentul de a reflecta, în calitate de cetățeni și de antropologi, asupra acelei faze istorico-politice și a specificității declinării sale pe continentul nostru european. Dincolo de memoriile nostalgice ale acelor momente, tinerii de atunci au astăzi șaptezeci de ani, iar memoriile lor constituie arhive foarte utile, mai ales în condițiile dispariției acelei culturi populare la care ei au fost martori. Revolta tineretului, ai cărei protagoniști au fost, a reușit să construiască o nouă cultură, cu o poziție clară în apărarea celor slabi, însoțind experiența marginalizaților care au suferit cele mai violente efecte ale unei nedreptăți structurale globale.

Bogăția acestor pluralități a lumii și a vieții comune, a valorii diversității și a întâlnirii cu „celălalt” are astăzi o relevanță puternică astăzi, la momentul în care forțele neoliberale interesate de revenirea la acțiune în spațiul social european atacă, atunci când nu neagă, începutul oricărei cunoașteri critice a realității.

Traducere de Sabin Drăgulin

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe