Înfrângerea revoluției victorioase din ’68

Angelo d’Orsi Publicat la: 25-09-2018

S-a observat că până acum umanitatea a cunoscut două revoluții care au avut un caracter cu adevărat global, în care, dacă nu a fost afectată întreaga Planetă Pământ, a fost afectată oricum o mare parte a acesteia, având ca centru de iradiere Europa însăși – 1848 și 1968. Vorbim deci de două revoluții de mare forță, care au implicat milioane de bărbați și femei. Cu toate că au fost înfrânte imediat, moștenirea acestora a fost enormă, putând afirma chiar că pe termen lung au învins.

Concentrându-ne asupra celei de a doua, ’68, care a devenit ca și ’48 un cuvânt emblematic, (un element lexical semnificativ, care demonstrează tocmai rolul acestor revoluții înfrânte), nu îl putem lua în considerare ca pe un an calendaristic, adică 365 de zile, ci mai degrabă ca pe o mișcare care își are originile departe în timp, cu cel puțin un deceniu în urmă.

În Italia, asasinarea lui Aldo Moro (1978); în lume, victoria electorală în același an a lui Margaret Thatcher; alegerea noului președinte al SUA, Ronald Reagan, doi ani mai târziu pot fi indicate ca date care semnalează încheierea „revoluției”.

 

Prăbușirea sistemului burghez capitalist și începutul Revoluției planetare?

În particular, referindu-ne la ’68 italian, nu a fost doar un an, ci o bienală, și asta pentru că de la contestațiile studențești, care s-au născut în toamna anului 1967 și au continuat pe întreg anul următor (cu ramificații care vor ajunge până în ’77), s-a trecut la contestațiile muncitorilor, ce au avut momentul maxim de exprimare anul 1969, iar simbolic, în luptele de stradă care au angrenat poliția și muncitorii în fața sediului FIAT din Mirafori (3 iulie). Bienala revoluționară italiană ’68-’69 a demonstrat un caracter care în alte realități naționale nu a fost prezent: fuziunea dintre lupta muncitorilor cu cea a studenților. Desigur, la Paris, în mai 1968 și în lunile care au urmat, au fost tentative semnificative de realizare a unei alianțe între studenții universitari și muncitori, mai ales în cadrul sediile fabricii Renault. Acestea însă au fost gesturi mai ales cu caracter simbolic și mai puțin gesturi de solidaritate între aceste componente ale mișcărilor de protest. În Italia, în schimb, 1968 studențesc a devenit 1969 proletar. Dar, aprofundând analiza, putem să ne extindem la cele pe care Mao Zedong de la Beijing le-a numit în mesajul de Anul Nou „Marele Șaptezeci” – perioadă în care, conform analizei sale superficiale, ar fi trebuit să marcheze prăbușirea sistemului burghez capitalist și începutul Revoluției planetare.

Lucrurile nu au mers însă pe acest drum, iar epuizarea spontană a mișcării, diviziunea ei internă, adoptarea luptei armate din partea unui grupuri minoritare, represiunea foarte puternică venită din partea aparatelor de poliție/judiciar au dus, pe parcursul deceniului care i-a urmat, la înfrângerea acesteia, dar însămânțarea a fost eficientă: ’68 poate fi măsurat după rezultatele sale, care sunt în primul rând cu caracter cultural, în sens antropologic, pentru că a transformat mentalitatea, nu doar ideile. Au fost însă și rezultate instituționale: s-a făcut un efort extraordinar de a adapta aparatele juridice, instituțiile la acest salt înainte al societății. Fără ’68, în Italia nu ar fi existat statutul lucrătorilor, serviciul sanitar național, noul drept al familiei, recunoașterea dreptului de a divorța, întreruperea voluntară a sarcinii etc.

 

Muzica, un vehicul al revoluției

Dacă luăm în considerare toate aceste rezultate, ne dăm seama că au o geneză culturală amplă, chiar dacă nu este exclusiv feminină; acum, activitățile de îngrijire, care în mod tradițional erau încredințate femeilor, au fost recunoscute ca obligații la care întreaga societate trebuia să participe. Tot în aceeași perioadă, clasa proletară, care într-un celebru film al lui Elio Petri dorea să ajungă în „paradis”, datorită reunificării sindicatelor în cadrul unei confederații, nu obținea doar drepturi sociale care anterior îi fuseseră negate, ci câștiga o libertate de acțiune în politică ce nu mai fusese întâlnită. În aceea ce privește școala și universitățile, acțiunile studențești au declanșat un major proces de democratizare: introducerea școlii medii unice, posibilitatea înscrierii în universități indiferent de specificitatea diplomelor școlare, acceptarea unor categorii care nu proveneau din interiorul universităților la gestionarea activităților universitare, reforma planurilor de studii. Toate aceste elemente au schimbat radical fața sistemului de educație național. Un preot, don Lorenzo Milani (care nu era văzut cu ochi buni de ierarhia ecleziastică), împreună cu un grup de tineri marginalizați, a realizat o carte: Lettera a una professoressa, care a fost publicată cu puțin înaintea morții premature a acestuia, în iunie 1967. Don Milani a devenit o icoană a mișcării. Împreună cu el, un alt personaj care a dispărut din viață, dar nu din cauze medicale, ci pentru că a fost asasinat în luna octombrie al acelui an: Ernesto Guevara. „Che”, până la acel moment, era aproape un necunoscut, devenind după moartea sa, în mod involuntar, un adevărat testimonial al tinerilor, în acest caz nu doar italieni, ci de pe întreg mapamondul, inclusiv din Africa.

Globalitatea mișcării ’68, în rest, acoperea înainte de orice cele două Americi: cea din Nord, cu mișcarea negrilor care a fuzionat cu cea a luptei studenților din campusuri împotriva recrutărilor pentru Războiul din Vietnam, și cea din Centru-Sud, de unde au venit impulsurile „teologiei eliberării”. Nu trebuie să uităm rolul fundamental al procesului de reformare a Bisericii Catolice, începând cu papatul lui Ioan al XXIII-lea și Conciliul Vatican II. Papa Ioan a influențat nu doar lumea catolică, ci și o largă parte a laicilor, având un impact major în rândul tinerilor. În rest, ’68 a fost și o revoltă generațională (elementul esențial care i-a unit, de exemplu, pe universitarii din Torino și pe tinerii muncitori din Sud). Aici nu mai vorbim despre clasicul proletariat hegemonizat de Partidul Comunist, ci de tinerii din Puglia, Calabria, Sicilia, Campania etc. ce întruchipau figura muncitorului-masă, care nu era membru de sindicat, dar care era gata să adere la revoltă, prin simpla percepție a exploatării, a marginalizării, a dificultății adaptării în marele oraș industrial din Nord. Dat-ul generațional explică și importanța pe care a avut-o, odată cu avântul cinematografului, muzica în calitate de vehicul al revoluției, un vehicul supranațional pe care nici o cenzură sau barieră nu reușeau să o oprească.

 

„Fiți realiști! Cereți imposibilul!”

Mișcarea s-a dovedit a avea un caracter inedit chiar și pentru subiecții sociali (a fost o revoluție a tinerilor), de aceea au încercat să găsească noi puncte de sprijin în plan teoretic, reușind să le descopere în cadrul Școlii de la Frankfurt (Marcuse în primul rând), care susțineau că adevăratul nod teoretic al lui ’68 era critica adusă autoritarismului. Însă alte referințe pot fi identificate mult mai ușor în cadrul sloganurilor (mai puțin a textelor) lui Mao, și aici ne referim cu precădere la cele din perioada Revoluției Culturale chineze (despre care, în realitate, se știa foarte puțin, dar care a entuziasmat studenții înainte să apară informațiile oribile despre ceea ce se întâmpla în realitate), la Franz Fanon și la teoreticienii care adeseori erau și militanți practici ai antiimperialismului din Africa până în America Latină și Indochina (Vietnam). Iar Marx? A fost prezent, desigur, însă mai puțin cu partea matură a gândirii sale (Capitalul); a fost mai căutată perioada sa de tinerețe. S-a mers și mai adânc în istoria, la Rousseau și critica principiului reprezentării, Rousseau fiind identificat atât ca tată al adunărilor, cât și al egalitarismului, sau al unui utopic redescoperit tocmai atunci, Charles Fourier. Utopismul a fost, într-adevăr, o componentă fundamentală în ’68: de la întreaga producție de sloganuri din perioada franceză, putem să îl alegem ca fiind emblematic – „Fiți realiști! Cereți imposibilul!”. S-a cerut imposibilul, dar s-a obținut mai mult decât era posibil. Mișcarea a murit, iar multe din cuceririle sale s-au pierdut ușor, ușor în timp, începând cu anii ’80, în cadrul unui proces de răsturnare al lui ’68 care continuă și acum și care ne obligă să spunem că dacă efortul forțelor „financiar-capitaliste” și al ultraliberalismului sunt îndreptate tocmai pentru a șterge rezultatele lui ’68, înseamnă că am avut de-a face într-adevăr cu o revoluție.

Traducere de Sabin Drăgulin

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe