Primăvara de la Praga văzută din Statele Unite ale Americii

William J. Connell Publicat la: 25-09-2018

Primăvara de la Praga a avut rezonanțe foarte diferite în Statele Unite ale Americii față de Europa. Pentru început, 1968 a fost un an marcat de convulsii pe plan intern în SUA, motiv pentru care evenimentele din Cehoslovacia au părut distante și, în anumite privințe, stranii. În același timp, societatea americană se confrunta cu consecințele Războiului din Vietnam, devenit din ce în ce mai sângeros și îndepărtat de posibilitatea unei soluționări ușoare. Asasinarea liderului mișcării pentru drepturi civile Martin Luther King și a candidatului prezidențial Robert Kennedy au diminuat considerabil încrederea oamenilor în capacitatea sistemului politic de a-și corecta propriile deficiențe. Revoltele din ghetourile afro-americane și ascensiunea Mișcării Black Power (Black Power Movement) au fost contracarate, la extrema opusă, de candidatura la președinție a unui fost guvernator al Alabamei cunoscut ca fiind rasist, George Wallace. Ocuparea unor clădiri ale universității Columbia de către studenți, în aprilie 1968, a pornit un întreg val de proteste și revolte universitare în restul țării. Așadar, în vreme ce ideile Primăverii de la Praga se bucurau de o puternică susținere în Statele Unite printre reprezentanți ai stângii și dreptei deopotrivă, publicul american a perceput greșit Primăvara de la Praga – ca pe un simplu eveniment periferic, de tipul revoltelor studențești de la Paris și Mexico City din același an, și nu ca pe o amenințare serioasă la adresa Partidului Comunist și a dominației sovietice.

În cadrul establishmentului american, încolțit la momentul respectiv de toate aceste mișcări, au existat fără îndoială anumite sentimente de Schadenfreude izvorâte din recunoașterea faptului că și Uniunea Sovietică se confrunta în Cehoslovacia cu o agitație ideologică similară.

 

Presa americană a tratat reformatorii cehoslovaci ca pe niște utopiști

Mai presus de toate, e nevoie să amintim de faptul că SUA se arătase deja neajutorată, într-un mod umilitor, în privința evenimentelor din 1956 din Ungaria. Acolo, după ce revolta împotriva sistemului sovietic fusese încurajată de regimul american, americanii au luat hotărârea de a nu interveni în fața faptului împlinit. Așadar, de la începutul revoltei lui Dubček din cadrul Partidului Comunist, în ciuda simpatiei Washingtonului față de cauză, a fost clar că Statele Unite nu vor oferi ajutor material reformatorilor cehoslovaci în cazul unei rezistențe comuniste revanșiste sau a unei intervenții sovietice. De asemenea, Statele Unite au optat împotriva propagandei active în susținerea noului regim cehoslovac pe motiv că aceasta ar fi crescut posibilitatea represiunii sovietice. În lipsa unei poziții oficiale de susținere guvernamentală, presa americană – mereu atrasă de politicieni carismatici – a tratat reformatorii cehoslovaci ca pe niște utopiști ce aveau doar potențialul de a începe o nouă eră, și nu ca pe politicienii dedicați și serioși, implicați într-o luptă crâncenă, așa cum erau ei în realitate.

 

Răspunsul american la invazia Cehoslovaciei a fost slab

Astfel, atunci când Uniunea Sovietică și alte națiuni din Pactul de la Varșovia au invadat Cehoslovacia pe 20 august, răspunsul american a fost destul de slab. Președintele Lyndon Johnson (foto), care anunțase deja pe 31 martie că nu va candida din nou la președinție, urmărea în ultimele luni ale mandatului o politică de destindere (détente) față de Uniunea Sovietică, în legătură cu care spera că va reduce tensiunile nucleare și va facilita încheierea conflictului din Vietnam. Anatoly Dobrynin, ambasadorul sovietic la Washington, povestește în memoriile sale cum l-a anunțat oficial pe Johnson despre invazie. Dobrynin a fost șocat de răspunsul președintelui, care a spus că știa despre „criza” din Cehoslovacia, dar că el credea că este o situație internă, necauzată de sovietici, și că voia în continuare să participe la summitul de la 21 august cu ministrul de Externe sovietic Alexei Kosîghin. Abia după întâlnirea cu Consiliul Național de Securitate (National Security Council), Johnson și-a dat seama cât de nepractic ar fi acest summit din punct de vedere politic și a hotărât să îl anuleze. Statele Unite au protestat față de invazia sovietică la Consiliul de Securitate al ONU. În plus, într-o interesantă întorsătură de situație, a fost emis un avertisment diplomatic față de URSS, anunțând că o eventuală invazie a României va determina Statele Unite să intervină în forță. Desigur, au existat ani în care conducătorul României, Nicolae Ceaușescu, și-a demonstrat independența față de Uniunea Sovietică în planul relațiilor externe, iar Statele Unite au sperat că România va deveni un stat neutru în Războiul Rece, asemenea Iugoslaviei. Avertismentul privind România a fost totodată motivat de semnificația strategică a țării, situată la Marea Neagră și având granițe extinse atât cu Uniunea Sovietică (astăzi Moldova și Ucraina), cât și cu Iugoslavia. Cehoslovacia, în schimb, avea o graniță mică cu URSS (acum Ucraina), fiind înconjurată de RDG și Ungaria.

 

„Establishmentul” Estului comunist s-a dovedit a fi mult mai crud și violent

În următoarele luni și ani, Statele Unite au întors totuși represiunea sovietică față de cehoslovaci în avantajul lor. Șocul asistării la o invazie coordonată a forțelor din Pactul de la Varșovia (URSS, RDG, Polonia, Ungaria și Bulgaria – România s-a abținut) și a promulgării Doctrinei Brejnev o lună mai târziu au servit drept un semnal de alarmă pentru țările NATO. Alianța stagnase începând cu retragerea trupelor franceze din 1966, însă această demonstrație de forță din partea Pactului de la Varșovia a rezultat în noi angajamente, incluzând păstrarea trupelor americane în Germania de Vest. Oportunitatea ratată în Cehoslovacia a condus de asemenea la critici constructive și planuri de viitor, astfel încât, în 1980, când mișcarea Solidaritatea a început în Polonia, Statele Unite au fost pregătite să ofere efectiv încurajări și susținere materială, care nu au venit în mod direct de la guvernul american, ci neoficial, prin intermediul sindicatelor, asociațiilor religioase și altor organizații private.

Primăvara de la Praga a pus punct, atât în Statele Unite, cât și în Europa, ideii nostalgice că mișcările internaționale studențești, care erau organizate la vremea respectivă sub stindardul unei „Noi stângi” (New Left), ar putea într-o bună zi să se alieze și să primească susținerea Uniunii Sovietice. Multe grupări de stânga se distanțaseră progresiv în ultimele decenii de partidele comuniste aflate sub influență sovietică, mai întâi în urma pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, iar mai târziu, după represiunea ungară din 1956, astfel că o mare parte a tinerei generații percepea o nevoie urgentă a redefinirii stângii. Acest mesaj a fost întărit în 1968, atunci când „establishmentul” Estului comunist s-a dovedit a fi mult mai crud și violent decât establishmenturile împotriva cărora au protestat studenții în Statele Unite și Vestul Europei.

Traducere de Sonia Pavel, Brandeis University, USA.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe