Gabriel Andreescu: „Este imposibilă înțelegerea vieții publice fără cunoașterea actorilor care contau pentru regimul din 1989”

Dan Pavel Publicat la: 25-09-2018

În ultimele două decenii ale României comuniste au fost puțini disidenți, iar tu, Gabriel Andreescu, ai fost unul dintre ei. De ce atât de puțini? Doar cei șase-șapte cărora le-a rămas numele în opinia publică?

Mihnea Berindei a dorit să răspundă acestei întrebări într-un articol din 1989. Eseul „România lui Ceaușescu – un naufragiu planificat”, una din cele mai remarcabile analize a regimului căruia i se apropia sfârșitul a fost publicat în Politique Internationale și recuperat în revista 22 (nr. 46 și 47, 1998). Explicația autorului: represiunea, controlul, înregimentarea, toate abundent documentate în text. Berindei aprecia iluzorie și injustă așteptarea ca românii să urmeze formele de contestare și de opoziție similare altor țări din Est. Aș adăuga totuși că represiunea nu poate explica ea singură totul. O „vină” pentru gradul de pasivitate a populației față de mizeria vieții în care era obligată să trăiască și față de propaganda insultătoare pe care trebuia să o înghită o are probabil și cultura obedienței. În conexiune cu puțin dezvoltata cultură civică.

Din documente, devine din ce în ce mai clar în ultimul timp că Securitatea a fost cu adevărat performantă în controlarea opoziției. În numărul 1 al Noii Reviste de Drepturile Omului din acest an, Andrei Ursu a publicat o prețioasă cercetare despre strategia Securității de pitire a acțiunilor politice în spatele delictelor de drept comun. A fost cazul tatălui său, eliberat pentru a fi readus în închisoare sub acuzația de a fi deținut valută și ucis. Un alt exemplu mai puțin dramatic: Petre Mihai Băcanu a ajuns în închisoare nu sub acuza de a fi încercat editarea unui ziar clandestin, ci sub pretextul unor afaceri cu piese auto.

În România, numărul opozanților a fost mic în raport cu țările despre care Berindei ne sugera că e nepotrivit să ne comparăm. Dar nu chiar atât de mic precum a rămas în memoria colectivă. În același articol al lui Andrei Ursu găsim o listă de opozanți complet uitați: Carmen Popescu, Iulius Filip, Victor Totu, Ion C. Brătianu, Teodor Briscan, Nicu Stăncescu, Marin Iancu, Barabas Francisc, Borbély Ernö, Ion Bugan, Árpád Viski, Gheorghe Năstăsescu, Nicolae Lițoiu, Gheorghe Manu, Radu Chesaru. Lista nu-i cuprinde pe cei patru tineri pe care i-am găsit pe 22 decembrie 1989 în celula Securității din Rahova 27. Și sigur mai sunt opozanți nenumiți.

Tema nu ar fi doar efortul reușit al Securității de a-i ține în obscuritate pe autorii acțiunilor de opoziție. Ci și ingratitudinea generală de astăzi față de oamenii care nu au urmat tiparul submisiunii. În ultimii ani, înainte de a muri, Mihnea Berindei, cu extraordinarul lui fairplay, era preocupat să dea de urma lui Ion Briscan – neștiut, neamintit. Acest muncitor își depusese carnetul de partid în 1982, apoi a părăsit sindicatul (în care, la angajare, oamenii erau înscriși automat). Între 1983 și 1986, Briscan a adresat 57 de scrisori și memorii, severe, Partidului Comunist Român, unor personalități și presei centrale. În 1987, a trimis copiile acestora la Radio Europa Liberă. Emil Hurezeanu avea să facă din ele mai multe emisiuni; un grupaj a fost editat de Mihnea Berindei și Alexandra Laignel-Levastine în revista La Nouvelle Alternative, în 1988. Prin curaj și consecvență, Teodor Briscan a făcut mult mai mult decât unele „VIP-uri” ale disidenței. Din prima zi a anului 1990 până astăzi, numele acestui om care merită atâta respect a fost complet omis ori a fost păstrat doar în cărțile specializate (vezi Mihnea Berindei, Gabriel Andreescu, Ultimul deceniu comunist. Scrisori către radio Europa liberă.II.1986-1989, Polirom, Iași, 2014).

Alți opozanți, foarte prezenți în primii ani ai dezbaterilor despre rezistența la comunism, aproape nu mai apar în discuțiile despre trecutul recent. Mă gândesc la Dumitru Iuga, cu ani grei de închisoare pentru inițierea unui grup de rezistență. Contase substanțial și în așezarea lucrurilor la începutul anilor 1990, când a inițiat Sindicatul Liber al TVR. I-a fost și primul președinte. Dan Petrescu s-a retras din viața publică, dar asta nu însemna să-l facem pierdut din memoria disidenței.

 

Cum se simte un fost disident care și-a văzut împlinită cea mai mare dorință – înlăturarea regimului comunist totalitar?

 

Imediat ce elicopterul cu Elena și Nicolae Ceaușescu și-a luat zborul de pe clădirea Comitetului Central, gardianul de la celula Securității, unde fusesem adus dimineața, a intrat și mi-a spus teatral: „Dumneavoastră puteți veni cu mine”. Am fost eliberat. Am intrat strigând în coloanele care se revărsau spre Piața Revoluției, iar seara am ajuns acasă. Zilele acelea am trăit bucuria până la paroxism. Îmi imaginam că din acel moment puteam să fiu fericit până la sfârșitul vieții. Mi-era suficient să trăiesc pur și simplu.

Nu e nimic construit în ce spun. Și-acum, când mă pierd printre neîmplinirile perioadei, revin cu gândul la momentele Revoluției pentru a mă reconecta la sentimentele de atunci. Am trăit căderea unui rău epocal. O prăbușire greu de prevăzut și chiar improbabilă. Acel sistem al Răului împărțise lumea în două și făcea posibil cataclismul nuclear. Citind zilele acestea o carte despre Războiul Rece scrisă de un fost consilier al lui Ronald Reagan, am revăzut, vie, amenințarea care plutea asupra omenirii.

De ce oamenii nu își iau timp să serbeze, nu căderea comunismului, ci eliberarea bruscă de sub acest regim a sute de milioane de oameni? Așa gândesc. Nu uit să fiu fericit pentru a fi supraviețuit acelui regim sufocant.

Dar mai sus e doar o față a răspunsului. Cealaltă începe cu faptul că pe 24 decembrie 1989, am primit un telefon de la Mihnea Berindei. Sosise de la Paris. Mă chema la întrunirea în care avea să se nască Grupul pentru Dialog Social. Un alt telefon: făceam parte din Consiliul Frontului Salvării Naționale. Au urmat ani de activism frenetic. Era o perioadă în care se puteau realiza enorm de multe lucruri, iar contextul în care mă aflam îmi permitea să le fac. Lucrând în acea perioadă la revista 22 editată din ianuarie 1990 de GDS, tu ai desigur o bună înțelegere a ceea ce spun.

Primii ani ’90 au fost niște ani „stelari”, deveniți în amintire niște „ani romantici”. Așa i-au numit și Markó Béla, și Gabriela Adameșteanu. Rău a fost că nu am mai putut oferi timp familiei, marea pierdere personală a postrevoluției.

 

De ce este important să ținem cont de „ceea ce a fost înainte”, în comunism, când ne raportăm la societatea postcomunistă? De ce înlăturarea comunismului nu a fost suficientă?

 

Nu există aproape nici o instituție care să nu aibă la conducere oameni ajunși acolo ca urmare a „ceea ce a fost înainte, în comunism”. Să ne oprim doar la agenții, la structuri care nu sunt în prima linie a puterii decât, eventual, simbolic. Dacă urmărim simbolismul, să începem cu Academia. Îl are în frunte pe Ioan-Aurel Pop, șef al UASC în Universitatea Babeș-Bolyai la sfârșitul anilor ’80, deja implicat în propaganda antimaghiară a regimului. Un vicepreședinte este Răzvan Theodorescu, apropiat al lui Ion Iliescu, care în 1990 a contribuit, ca director al TVR, la mineriadă și apoi la ascunderea brutalităților nemaiîntâlnite din 13-15 iunie. Alt vicepreședinte, generalul Victor Voicu, are o istorie obscură înainte de 1989, ce știm bine este implicarea lui în aranjamentele stranii cu proprietățile Academiei și cu afacerile Centrului de Cercetări Științifice Medico-Militare, căruia îi este director. În cazul lui, există o decizie judecătorească de conflict de interese, ceea ce înseamnă că nu poate ocupa poziții publice. Academia fiind o instituție de interes public național, se pune întrebarea dacă vicepreședinția acesteia nu este asimilabilă funcției publice și deci ne-am afla într-o situație de încălcare a hotărârii judecătorești. Cu asemenea conducere, e de înțeles alegerea ca membru corespondent al Academiei a unuia dintre stâlpii protocronismului, Ilie Bădescu. La fel de înțeles, nedemnele proclamații ale așa-zis onorabilei instituții privind Centenarul Românii ori strategia de educație parentală.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc a fost rezultatul comasării a două instituții pornite din inițiativele onorabile ale lui Marius Oprea, respectiv Dinu Zamfirescu și Adrian Niculescu. În anul 2012, director al IICCMER a fost numit teologul Radu Preda, un apropiat al fostului mitropolit Anania, unul dintre ierarhii cei mai influenți din BOR, statut explicabil și prin probabilele relații cu Securitatea. Relevantă pentru poziționarea lui Radu Preda pe harta puterii este publicarea de către teolog a cărții Biserica în Stat – O invitație la dezbatere chiar la începutul dezbaterilor parlamentare din 1999. Cartea susținea un proiect de lege al cultelor care acorda BOR puteri neavute anterior. Textul cărții urmărea și argumenta, punct cu punct, prevederile legii. Posibil doar dacă teologul lucrase de mult timp, informat și discret, pe marginea proiectului în conivență cu vârfurile PSD care susțineau inițiativa legislativă. Nu este deci straniu ca Victor Ponta să-l fi numit într-o funcție pentru care nu avea nici un fel de pregătire tehnică și, cu atât mai puțin, un statut simbolic – cu efectele care se văd astăzi.

Fostul președinte Traian Băsescu susținuse că Victor Ponta este ofițer SIE acoperit. Nu ar fi surprinzător, de vreme ce Ponta a fost alesul lui Adrian Năstase, ale cărui relații speciale cu Ristea Priboi, fost adjunct al Centralei de Informații Externe, pot explica cariera lui în politica decembristă, începând cu poziția de ministru de Externe. Cam așa se construiește, za cu za, lanțul care face dependent prezentul de trecut: de la Ristea Priboi la Radu Preda. Este imposibil să înțelegem viața publică astăzi fără să cunoaștem actorii care contau pentru regimul din 1989.

 

Încă un exemplu: Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”. Directorul său general este Alexandru Florian. Tatăl lui, Radu Florian, fost ideolog marxist-leninist al anilor ’50, apoi eurocomunist, avea relații apropiate cu Ion Iliescu, Silviu Brucan, Mihai Drăgănescu, cu Virgil Măgureanu. Imediat după 1990, Radu Florian a fost numit directorul Institutului de Teorie Socială, unde l-a angajat pe Alexandru. Înainte de 1989, fiul lucrase la o catedră de socialism științific și elogiase în două cărți comunismul, poncifele și pe conducătorii istorici, de la Lenin la Ceaușescu. În 1999, a trecut la Institutul Social-Democrat „Ovidiu Șincai” și apoi, în frumoasa logică a postcomunismului românesc, a ajuns să conducă un institut cu competența de a da verdicte de natură etică.

Constantin Buchet, actualul președinte al CNSAS, fusese ales în primul Colegiu CNSAS, în 2000, ca propunere a Partidului România Mare. Ocupase funcția de secretar. Frazat puțin altfel: Corneliu Vadim Tudor i-a oferit acestui istoric preluat de la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului o poziție-cheie pentru el și pentru cei care-l înconjurau, căci PRM era în parte un fief al foștilor securiști național-comuniști. Oare cum am putea explica faptul că liderii PRM „s-au dat pe mâna” lui Buchet? Una dintre cele mai scandaloase gafe ale activității primului Colegiu a fost refuzul evaluării candidaților PRM la alegerile din anul 2000, motivându-se „lipsa de timp”. Colegiul a produs astfel o asimetrie în derularea alegerilor. Or, regula nu putea fi decât „ori toți, ori niciunul”. Cât a contat pentru cele întâmplate poziția lui Buchet, de secretar al Colegiului?

În acest moment, Colegiul CNSAS se înfruntă în justiție cu contestațiile depuse de Mădălin Hodor, oprit să mai aibă cercetări în arhivă întrucât a dat publicității un document cu peste 200 de colaboratori ai Securității. Inițiativa de pedepsire a lui Hodor pentru contribuția la deconspirare a implicat mai multe persoane, în orice caz, și pe președintele instituției. Ca să înțelegi politica dusă de domnul Buchet, ieri și astăzi, trebuie să știi ce a însemnat PRM ieri și ca înțelegi PRM, e nevoie să mergi înapoi, să te uiți ce făceau în anii ’70-’80, Corneliu Vadim Tudor, Eugen Barbu, Dan Zamfirescu, Ilie Merce etc.

 

În anii ’90, ai activat în cadrul Alianței Civice, care a jucat un rol important în agregarea societății civile în jurul Convenției Democratice, singura alianță electorală care a reușit să ia mai multe voturi decât FSN/FDSN/PDSR/PSD. Mai este posibil azi un asemenea „miracol”? Prin ce se aseamănă și se deosebesc actualele mișcări de protest de cele din anii ’90, când Alianța Civică făcea istorie? În ce direcție se îndreaptă România de după alegerile din 2016?

 

Eforturile de împingere a formațiunilor de opoziție, începând cu PNȚ-ul lui Corneliu Coposu, PNL-ul lui Radu Câmpeanu, PSD-ul lui Sergiu Cunescu, într-o alianță politică au început imediat după Proclamația de la Timișoara. Este meritul lui George Șerban, președintele Solidarității Timișoara, de a fi inițiat acest plan gândit să pregătească opoziția pentru alegerile de la 20 mai. Făceam parte alături de Șerban, Ana Blandiana, Stelian Tănase și alți trei membri din delegația care a purtat convorbiri cu liderii formațiunilor de opoziție. Misiunea s-a fost dovedit imposibilă. Corneliu Coposu susținea ideea, Cunescu era ambiguu în cuvinte și refractar în fapte, Câmpeanu considera stupidă propunerea, operă de amatori. Pentru proiectul mișcării de masă care va purta numele „Alianța Civică”, tatonările au început după mineriada din iunie 1990, ca reacție la acea catastrofă iliescianistă. Au durat până la 7 noiembrie, când a fost anunțată apariția ei oficială. În faza inițială, Alianța a avut un plan mai complex, nu doar de mobilizare împotriva guvernării postsecuriste (protocomuniste e inadecvat, dar postsecurist se potrivește). În structura ei a fost înscris proiectul unei modernități politice, de unde importanța implicării maghiarilor – filialele din Ardeal –, prezența unor personaje cunoscute prin militantismul lor multietnic, precum Smaranda Enache și Péter Bányai. Faptul va permite comunicarea dintre UDMR și Convenția Democrată și va juca un rol-cheie în dezamorsarea conflictelor care erau gara să izbucnească în toamna anului 1991.

Aș lega eforturile Alianței Civice, decisive în strângerea formațiunilor politice sub umbrela Convenției Democrate, de perioada care începe cu mijlocul anului 1991, când Ana Blandiana a fost aleasă președinta Alianței. Relațiile ei speciale cu Corneliu Coposu au constituit o ancoră solidă pentru ce s-a întâmplat ulterior. Sunt de amintit și meritele Forumului Democratic Antitotalitar, inițiat de Doina Cornea și Adrian Marino, un fel de proto-Convenție Democrată, și ale Solidarității Universitare. Emil Constantinescu era vicepreședinte al Alianței Civice, dar conta în proiectul coaliției mai mult ca președinte al Solidarității.

Situația de atunci era excepțională. Și acum există o autentică mișcare civico-politică, între care cea mai vizibilă constă în mobilizările periodice din Piața Victoriei. Conținutul și stilul a ceea ce se întâmplă „în Piață” mi se par impresionante. Însă situațiile de atunci și acum sunt sensibil distincte: diferă și materialul uman, diferă și asprimea actorilor, și cadrul legal de acțiune, ce să mai amintesc de raporturile statului român cu mediul internațional. Și în primul rând, diferă scopul. Prin mobilizarea de la începutul anilor ’90 s-a reușit, pas cu pas, împingerea României spre lumea vestică. Astăzi, mobilizarea are ca obiectiv civilizarea democrației. Adevărata forță care ar putea să înfrângă mișcarea #rezist nu este cea a PSD, ci, cred, mișcarea de ortodoxizare/demodernizare – gen Coaliția pentru Familie – care beneficiază de resurse colosale.

 

O mare parte din activitatea ta în noul regim a fost dedicată luptei pentru drepturile omului în țara noastră (și nu numai). Care au fost principale împliniri? Ce lipsește din arhitectura actuală a statului de drept?

 

La începutul anilor ’90, am inițiat Comitetul Helsinki Român. Sprijinul din afară a fost decisiv: al lui Jeri Laber de la Helsinki Watch, pe de o parte, al lui Mihnea Berindei, pe de altă parte. Organizația a fost afiliată imediat la International Helsinki Federation. Urma să preia și afilierea la federația europeană, Fédération Internationale des Droits de l`Homme, de la Liga pentru Drepturile Omului în România, cu sediul la Paris. Era proiectul lui Berindei, nu doar vicepreședintele Ligii de la Paris, ci și factotumul organizației. Planul dublei afilieri explică și numele cam lung al organizației înființate: Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (de unde cunoscutul acronim: APADOR-CH).

Numai că, la începutul anului 1990, Mihnea avea să primească una dintre loviturile care au „premiat” meritele sale excepționale de dinainte și de după Revoluție: la alegeri, n-a mai fost votat în conducere, iar locul președintei Sanda Stolojan a fost ocupat de Alexandru Paleologu. Plăcutul eseist nu avea habar ce înseamnă în sens tehnic drepturile omului, nu avea simpatie pentru ethosul lor și, oricum, nu-și ocupa timpul cu astfel de teme „mundane”. A apreciat probabil că va purta poziția ca pe o batistă la buzunarul de la piept. Liga din capitala Franței s-a dizolvat, iar Paleologu a transferat capitalul simbolic și relațiile internaționale ale organizației pariziene Ligii Apărării Drepturilor Omului, înființată de avocatul Nicolae Ștefănescu-Drăgănești. LADO a fost foarte prezentă în monitorizarea alegerilor parlamentare, apoi s-a diluat până ce practic a dispărut. APADOR-CH continuă să fie o organizație puternică.

În prima perioadă a anilor ’90 nu a fost doar „puternică”, ci a jucat un rol-cheie în procesele de adaptare la standardele în materie. Ca să dăm cezarului ce-i al cezarului, este de spus că pentru profesionalismul organizației a fost decisivă cooptarea avocatei Renate Weber. Având o putere de lobby excepțional, APADOR-CH a reușit să blocheze o mulțime de proiecte fatale pentru viața civică. Amintesc doar două: plasarea adunărilor publice exclusiv în parcuri și supunerea organizațiilor neguvernamentale controlului administrativ al autorităților publice. Ultima era atât de periculoasă, încât în procesul de scoatere a proiectului de pe lista parlamentului, am invitat la una din ședințele noastre clasice „de lobby”, pentru întâia și ultima oară, PRM. A meritat.

APADOR-CH a deschis tema decriminalizării homosexualității și a influențat în acest sens decizia Curții Constituționale din 1994. Am avut atunci discuții detaliate cu Antonie Iorgovan, președintele CCR. Cu el, am stabilit ca asociația să trimită Curții maximum de poziții interne și internaționale posibile, ceea ce noi am și obținut de la partenerii noștri, inclusiv cele două organizații internaționale amintite mai sus. Am sprijinit proiectele de schimbare a regimului penitenciarelor prin monitorizarea a ceea ce se întâmpla în acele, atunci, adevărate centre de tortură. Programul de monitorizare, condus de Manuela Ștefănescu, a continuat până astăzi. Am intermediat relația dintre prietenii de la Comitetul Helsinki olandez și autoritățile penitenciarelor, care au stabilit între ele un parteneriat pragmatic, incluzând schimbarea cadrului normativ. Relația amicală cu fostul ambasador Coen Stork a contat și ea. Un rol excepțional l-a avut APADOR-CH în problematica maghiară. A devenit parte-cheie în discuțiile care se purtau atunci între UDMR, guvern și Înaltul Comisar pentru Minoritățile Naționale al OSCE. Colaborarea cu Departamentul pentru Protecția Minorităților Naționale, care a dus la adoptarea legii de bază pentru combaterea discriminării, are o istorie spectaculoasă, prea lungă ca să-și aibă locul aici.

În 1993 am inițiat, împreună cu Renate Weber, Revista Română de Drepturile Omului. Din 2005, a fost continuată în varianta Noii Reviste Internaționale a Drepturilor Omului. Cum singura altă revistă, cea oficioasă a IRDO, Drepturile Omului, ocolește chestiunile sensibile și deci esența, aș spune că NRDO este singura revistă profesională din România dedicată specific drepturilor omului.

Sunt doar câteva exemple ale activismului APADOR-CH. Pentru o organizație atât de mică, rezultatele au fost fantastice. A contat mult faptul că aveam mai multe pălării: copreședinte al organizației, membru al GDS – o perioadă președinte – membru în conducerea Alianței Civice, relații cu toți liderii opoziției și unele cordiale cu „partea adversă” (între ei, Adrian Severin și Victor Babiuc), contacte internaționale. A fost o perioadă în care s-a făcut istorie.

 

Ar fi și altele de povestit. Dacă ai lăsat loc pentru răspunsuri, adaug un alt „produs de celebrat”. În anul 2004, am inițiat Solidaritatea pentru Libertatea de Conștiință (noi îi zicem SOLI). Dezvoltasem un program pe tema libertății de conștiință în cadrul APADOR-CH, dar mi-a devenit limpede că subiectul avea nevoie de o organizație dedicată. SOLI a fost prima organizație secular-umanistă din România. I-am invitat să joace roluri-cheie în ea pe Remus Cernea și Emil Moise. Înzestrarea fiecăruia a depășit așteptările. Aș califica impactul celor doi în materia dreptului la conștiință fără comparație cu impactul oricărei alte personalități civice.

Amintesc în final o „aventură” care iese din orizonturile autohtone. În anul 2001, am întâlnit un american de origine cubaneză, Javier de Céspedes, implicat în susținerea opoziției din Cuba. Urmare a discuțiilor cu el, am inițiat un premiu pentru disidenții din țara lui Castro, purtând numele unui martir dispărut în temnițele regimului cubanez, Pedro Luis Boitel. Câțiva ani la rând, am adunat banii premiului în numele unei rețele de ONG-uri din Europa Centrală și de Est și am participat la acordarea lui. Ulterior, ștafeta a fost preluată de organizații din America Latină. Premiul se acordă și astăzi. Are o reală încărcătură simbolică și practică pentru disidenții cubanezi. Am trăit această reîntoarcere pe tărâmul luptei pentru libertate cu emoție, ca pe un dar oferit mie.

Arhitectura statului de drept? Scheletul este construit. A trecut de mult timpul când societatea se putea schimba substanțial prin acte normative. Ar fi nevoie de alte standarde de funcționare instituțională, de așezarea pe baze autentice a corpurilor profesionale, de o cultură a performanței, a răspunderii și responsabilității.

 

O parte substanțială din cercetările, articolele și cărțile publicate de tine se leagă de cercetarea arhivelor fostei poliții politice, Securitatea. Care au fost motivațiile acestui efort (mai ales că aproape nimic nu i-a împiedicat pe foștii securiști să exercite o influență enormă)?

 

Trăisem vâltoarea postrevoluției convins că prioritate are construcția democrației. Numai că trecutul tot dădea peste mine, precum dădea peste toți ceilalți. O oportunitate a făcut să mă ocup în primele luni după schimbare de cazul Gheorghe Ursu, împreună cu Radu Filipescu și Silviu Brucan. Atunci am dat de faimosul jurnal al lui Gheorghe Ursu. Am făcut câteva copii, le-am oferit revistei 22 și României libere. Ulterior dosarul a fost trimis în Arhiva SRI și distrus.

La începutul anilor ’90 am avut o relație foarte apropiată cu Ticu Dumitrescu. Am discutat cu el și planurile, și pașii de deschidere a Arhivei Securității. Ticu Dumitrescu, Radu Filipescu și cu mine, asistați de Gheorghe Mușat, care fusese avocatul lui Filipescu, am făcut parte din echipa care în 1991 a primit, de la procurorul-adjunct Eugen Vasiliu, dosarul fostului ministru de Interne Alexandru Drăghici, elaborat de Securitate la cererea lui Nicolae Ceaușescu. Primul dosar de la Securitate pe care l-am avut în mână! Am făcut atunci o estimare a numărului informatorilor din România. Plecând de la datele privind informatorii care sprijineau „organele” în județul Cluj, pe care le găsisem în dosarul lui Drăghici, făcând medii și generalizând, îmi ieșiseră cam șase-șapte sute de mii.

Când a început pregătirea proiectului de lege privind accesul la dosarul personal, prin 1998, în discuțiile de culise am insistat ca dreptul de a cunoaște dacă anumite persoane au colaborat cu Securitatea să fie interpretat ca drept la informația de interes public. În acest fel, prevederea devenea o consecință a drepturilor fundamentale. Propunerea a fost inclusă în textul final.

Am participat la dezbaterile de specialitate din comisiile parlamentare care trebuiau să dea feu vert proiectului de lege. Se apropia anul 2000, deci viitoarele alegeri, iar piedicile gândite să împiedice adoptarea legii în mandatul lui Emil Constantinescu apăreau de unde nu te așteptai. Poate îți amintești de tactica obstrucționistă a lui Mircea Ionescu-Quintus. Acum, știm de ce. Când pașii procedurali păreau finalizați, o ultimă lovitură: Mihai Gheorghiu, fostul vicepreședinte al Ligii Studenților, apropiatul lui Marian Munteanu, atunci deputat PNȚCD, a introdus noi amendamente. Nu numai că stricau textul, dar amenințau votarea sa în timpul rămas la dispoziție. Precum în cazul lui Quintus, mă aștept ca sabotarea de către el a acelui act normativ în anul 1999, militantismul său de astăzi, de lider al Coaliției pentru Familie, să aibă legătură cu drumurile pe care Mihai Gheorghiu le făcea împreună cu Marian Munteanu la Petre Țuțea înainte de 1989. În anul 2016, CNSAS a stabilit că fostul lider al Ligii Studenților a semnat un angajament cu Securitatea.

Suspectasem în tot deceniul ’90 că multe din sinuozitățile politice se explicau prin foste colaborări. Cum să înțelegi trecerea lui George Pruteanu de la PNȚCD la PSD și apoi PRM? Cum puteam să interpretez declarațiile unioniste ale lui Radu Vasile, care vorbea în numele partidului fără să fi primit vreun mandat? Autopropunerea lui ca prim-ministru, apoi, când minunea s-a întâmplat, falimentarea Bancorex printr-un mecanism care ascundea hoții celor câtorva miliarde de dolari? Sau negocierea cu Miron Cosma la mânăstirea Cozia? Eram convins că fusese colaboraționist. Mai târziu, Emil Constantinescu avea să afirme că el cunoștea trecutul de informator al premierului.

În concluzie, subiectiv, interesul meu dintâi a fost deconspirarea ofițerilor de securitate și a informatorilor.

 

În ce mod au influențat regimul postcomunist foștii colaboratori ai Securității și foștii activiști comuniști?

 

Foștii colaboratori au contat ca pioni ai foștilor securiști. Colaboratori au fost și procurorii, judecătorii, milițienii care duceau la capăt acțiunile începute și comandate de Securitate. Activiștii comuniști dădeau ordine securiștilor, dacă se aflau în funcții înalte, dacă nu, exercitau competențe complementare ori intersectate (secretarii de partid aveau la rândul lor sarcini informative). Acești oameni așezați pe straturi de putere, implicați în sistemul represiunii aveau și după Revoluție acces la decizii întrucât erau legați în rețea, aveau interesul fundamental să nu plătească pentru fostele rele, erau mai informați asupra resurselor decât o persoană obișnuită. Preluarea prin fraudă de către „foști” a pozițiilor de putere și jefuirea bunurilor publice sunt opera acestor oameni.

Judecățile sunt susținute spectaculos de cazurile concrete. Sintetizez istoria postdecembristă a lui Alex Mihai Stoenescu, un informator infam. La un moment dat, spun documentele, descoperise pe cineva fotografiind cozile și fugise după milițieni, să-i prevină. Omul a fost prins. În anul 1991, Stoenescu „s-a ascuns” ca secretar general de redacție la Viitorul românesc, revista literară a Asociației Foștilor Deținuți Politici din România. Colosal, nu? În 1992, devine consilier de presă al Ministrului Apărării și șeful Biroului de informare internațională din M.Ap.N. În 1997, sub mandatul lui Victor Ciorbea, ajunge subsecretar de stat la Departamentul Informațiilor Publice. Între 1997 și 1998 capătă poziția de șef al Direcției de Relații Publice a Armatei (după fiecare propoziție ar fi de pus un semn de exclamare.)

Anii trec, cariera capătă noi culori. Îl descoperim în 1999 printre fondatorii Uniunii Forțelor de Dreapta. Ajunge vicepreședinte al partidului. În 2004, Gigi Becali și-l alege consilier și îl plătește să scrie „istoria adevărată a României”. Va publica insistent pe marginea Revoluției într‑o viziune prosecuristă, va lansa volume de interviuri cu Virgil Măgureanu și Victor Stănculescu. În serialul publicat la sfârșitul anilor 2011 în Evenimentul Zilei susținea că Securitatea fusese implicată în răsturnarea lui Ceaușescu. Reacții? Ziaristul Adrian Pătrușcă îl califica „probabil, cel mai avizat istoric în chestiunea «Decembrie ’89»”.

 

Glorificarea foștilor securiști, arhitecții represiunii, care sunt disculpați de apartenența la poliția politică, se face în paralel cu discreditarea unor intelectuali, foste victime ale regimului comunist, acuzați de colaboraționism, stigmatizați, înfierați. În textele tale ai încercat să introduci nuanțarea, lectura analitică, abordarea contextuală, înțelegerea fiecărui destin personal.

 

Odată cu adoptarea legii accesului la propriul dosar și studiul arhivei Securității, au avut loc câteva evenimente-surpriză. PD i-a propus pentru Colegiul CNSAS pe Mircea Dinescu și Andrei Pleșu, foști membri PCR și deci incompatibili, conform textului legii de atunci. Ei au acceptat, iar Parlamentul a votat ilegalitatea. A urmat seria de bâlbâieli în activitatea CNSAS: administrarea defectuoasă a banilor, deciziile greșite în evaluarea candidaților, chiar încălcarea grosolană a legii. Atunci am realizat potențialul negativ al manipulării actului normativ. Am publicat în Revista Română de Drepturile Omului un studiu („Legea 187/1999 și primul an de activitate al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității”/2001), după știința mea, primul pe acest subiect, foarte critic la ceea ce se întâmplase într-un an de funcționare al Colegiului CNSAS.

Adevărata mutare a accentului pe pericolele manipulării Arhivei Securității a avut loc în 2003. În acel an, a venit la sediul Comitetului Helsinki Român, unde lucram, Vasile Vetișanu, parlamentar mulți ani pe listele PNȚCD. Colegiul CNSAS îl trecuse în categoria colaboratorilor, colegii de partid și unii prieteni îl dezavuaseră. Făcuse o contestație, Colegiul i-a respins-o. Curtea de Apel Cluj a confirmat sentința Colegiului. Căile juridice fiind încheiate, Vetișanu s-a adresat Comisiei parlamentare de control al SRI. Din nou, refuzat. A depus o cerere la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție București, cerând declararea unui recurs în anulare. Fără rezultate. A prezentat un memoriu Comisiei pentru cercetarea CNSAS. Inutil. Vetișanu și soția lui erau devastați.

În disperare de cauză, venise la mine. L-am rugat să-mi facă o procură și peste câteva săptămâni am ajuns la dosarul lui. Înainte de 1990, tatăl lui Vasile Vetișanu fusese primar pe listele PNȚ. A fost declarat chiabur și a făcut de mai multe ori închisoare. Fratele i-a fost asasinat la 56 de ani, circumstanțele arătând cu degetul la Securitate. Ca să poată urma facultatea, Vasile Vetișanu a fost înfiat de o mătușă. A absolvit Facultatea de Filozofie, a lucrat la Institutul de filozofie al Academiei, dar a fost dat afară când s-a pus condiția de a intra în PCR. Două atribute: tendințele protocroniste și invitarea lui de către Iosif Constantin Drăgan să-i organizeze documentele (Vetișan era specialist în arhivistică) nu erau de natură să mi-l facă simpatic. Însă nu aceasta era tema pe care o aveam de studiat.

La întoarcerea din Italia, în 1979, Securitatea i-a cerut să devină informator ca să-i supravegheze pe membrii PNȚ cu care era prieten. Vetișanu a refuzat să semneze angajamentul, după amenințări violente a făcut o declarație că va anunța eventualele fapte antinaționale. Securistul care i-a luat declarația i-a deschis un dosar de rețea și i-a dat numele de cod „Răzvan”. După câteva zile, Vetișanu a cerut să-i fie distrusă declarația. Episodul apare detaliat în dosar.

Lui Vetișanu i se ceruse să dea informații despre Corneliu Coposu, iar din acel moment l-a evitat. Când a fost solicitat să facă declarații despre foștii politicieni aflați în vizorul organelor, Vetișanu a susținut că nici concepțiile, nici activitatea lor nu contravin politicii partidului. Dosarul conține referiri la avertizarea lui Vetișanu pentru vina de a fi înregistrat emisiuni ale Europei Libere și distribuirea casetelor. Un ofițer de securitate i-a sedus soția și a făcut presiuni să accepte divorțul. Vetișanu a fost hărțuit până la sfârșitul regimului, iar faptul apare cu perfectă claritate în dosarul său.

Am fost înfiorat de cum fusese tratat Vetișanu de CNSAS, în ciuda dosarului absolut transparent privind vânarea lui, toată viața, de Securitate. Această, să-i zic, traumă născută din empatie, mi-a schimbat prioritățile. Pe logica „mai bine zece delicvenți scăpați decât un nevinovat ajuns la închisoare”, am devenit mai preocupat de crima manipulării, a neînțelegerii a ceea ce povestește arhiva CNSAS despre viața oamenilor. Cercetarea dosarelor avea să îmi aducă rapid o altă surpriză: acoperirea adevăratei drame a Meditației Transcendentale, soarta unor tineri care făceau yoga în 1980, hărțuiți, reținuți, bătuți, unii chiar torturați, câțiva condamnați la închisoare. Istoria lor rămăsese pitită în umbra „spectacolului” acelor măsuri luate împotriva unor VIP-uri culturale care luaseră parte la una sau două lecții de meditație transcendentală. Represiunea fusese și în cazul ultimilor reală – scoaterea din slujbe, trimiterea la „munca de jos”, interdicții –, dar gravitatea a ceea ce se afla în obscuritate depășea cu totul ce se știa și ce s-a scris.

Și în anii următori, faptele au dat mai departe peste mine, nu mi-am făcut doar eu planurile de lucru. S-a întâmplat ca atunci când Mircea Dinescu a inițiat operația de distrugere a reputației lui Adrian Marino, tocmai să fi citit dosarele cărturarului. Am putut demonta la timp infamia. Iar istoriile au continuat. Între ele, situația mirobolantă în care Mihnea Berindei a fost acuzat de cooperare cu Securitatea de Victor Roncea, băiatul de serviciu al lui Iulian Vlad. În cazul lui Mihnea, de neînțeles nu era atât mizeria regizată de adversarii săi dintotdeauna, ci lipsa de solidarizare a oamenilor care îi datorau atât de mult. Grupul pentru Dialog Social și revista editată de el, care lansează proteste cu multe semnături pentru nimicuri falsificate precum „amenințarea cu moartea adresată de Breban lui Patapievici” a tăcut mâlc, deși ambele fuseseră posibile datorită lui Mihnea.

Unele dintre personalitățile despre care am scris, cel puțin se puteau apăra. Morții nu mai aveau cum: Marino, Botez, Iorgulescu.

 

Care cazuri sunt principalele nedreptăți sau interpretări greșite, tendențioase cu privire la dosarele Securității făcute unor politicieni și intelectuali? 

 

Ca să numești o nedreptate sau o interpretare greșită e nevoie să cercetezi tu însuți situația în profunzime. Nu pot vorbi decât despre ce am studiat eu. Dintre politicieni, cazul lui Vasile Vetișanu, pe care l-am prezentat pe scurt, m-a tulburat cel mai mult: această victimă a comunismului din copilărie până la vârsta înaintată pe care o avea în 1989 a fost declarată de CNSAS colaborator. Dacă fosta președintă a Departamentului de Investigații și membrii primului Colegiu al CNSAS ar avea onoare, ar trebui să-și ceară scuze publice pentru grozăvia de a-l fi condamnat pe Vetișanu la disprețul public.

Între politicieni, nu cred că au existat situații echivalente cazului Vetișanu. Poate ar merita aprofundată situația exactă a lui Dan Amadeo Lăzărescu. Mai ales punerea ei în context. În volumele pe tema manipulării arhivei Securității (2013) și a existenței prin cultură (2015), există o listă a „intelectualilor-mari nedreptățiți”: Adrian Marino, Mihnea Berindei, Mihai Botez, Mircea Iorgulescu, Ștefan Aug. Doinaș. Uitându-mă la această serie (vai, toți dispăruți!) îmi vine în minte, dincolo de splendida aventură intelectuală a acestor oameni, solidaritatea oferită de ei semenilor lor.

 

Dacă ai o minte adultă și studiezi, vezi clar că Nicolae Breban nu a colaborat cu Securitatea ca poliție politică. Că acest mare romancier, paradoxal prin impulsurile pozitive sau negative, ultimele chiar dezolante, a avut conivențe cu regimul este la lumina zilei. Dar astfel de conivențe ușor poți enumera și în corul celor ce păreau fericiți de a-l fi pus la zidul CNSAS. Studiul istoriei unor oameni care au trăit în comunism până la detaliul permis de arhivele Securității te duce într-o lume a complexității și a aporiilor umane. Un „caz de aporie” îmi pare cel al lui Nicolae Balotă. Concluzia pe care o susțin după ani de cercetare a dosarelor este că plusul de cunoaștere ar trebui să ne facă moral mai cuprinzători.

 

De ce tot felul de comentatori, unii intelectuali, sunt incomodați de demersurile de apărare a unor personalități pe care alții le consideră discreditate?

 

Fiecare „incomodat” are amprenta lui aparte. Radu Ioanid posedă o agendă, relegitimarea foștilor ideologi comuniști marginalizați de Nicolae Ceaușescu din motive etnice (pentru detalii, articolul „«Cazul Botez»: ostilitatea foștilor ideologi comuniști față de disidența anticomunistă”, revista 22, 14.08.2018). Cariera lui și a grupului în care a crescut îl obligă să dilueze responsabilitatea celor implicați în susținerea comunismului. O cale indirectă de a atinge obiectivul constă în compromiterea opoziției anticomuniste. Ioanid are un proiect clar, posedă o tehnică detaliată în promovarea scopurilor sale, iar conivențele cu serviciile de informații îl ajută. Am simțit pe pielea mea asocierea lui cu serviciile în anul 2006, când a insistat să iau legătura cu directorul adjunct al SRI pentru a clarifica situația dosarului meu niciodată ajuns la CNSAS. Directorul SRI, George Maior, tocmai se afla sub presiunea unei scrisori deschise pe care o publicasem și a cerințelor Comisiei prezidențiale mandatate să condamne comunismul. În vremea aceea dialogam cu Ioanid. După ezitări, i-am urmat „sfatul”, folosind numărul de telefon primit de la el. Conducerea SRI mă aștepta cu fișa de evidență a deschiderii unui dosar de urmărire informativă datată… 28 noiembrie 1987. Un document fabricat, iar falsul era bătător la ochi. Nu se deschide un dosar de o asemenea anvergură cu trei săptămâni înainte de arestare (24 decembrie 1987) și apoi, dădusem de ofițerii care mă supravegheau cu mult timp înaintea zilei de 28 noiembrie, chiar în parcul în care tot ei aveau să mă aresteze. Trucul pus la punct de conducerea SRI în conivență cu Radu Ioanid a eșuat penibil.

 

Este posibil ca Dorin Tudoran să aibă un complex din cauza gonflării disidenței sale. El nu ascundea textele altor disidenți, nu transmitea diplomaților informații despre soarta unor victime, nu plănuia o disidență de ani de zile, fie solitară, precum Mihai Botez, fie colectivă. Conflictul lui Tudoran era centrat pe el însuși. Actul lui de disidență, trimiterea la Europa Liberă a eseului Frig sau frică? fusese o tactică de obținere a pașaportului de plecare definitivă. Odată cu trimiterea textului acuzator la Europa Liberă (prin Mihai Botez!), Tudoran a depus cererea de emigrare. Eseul îi asigura fără emoție statutul de azilant politic și era un argument puternic ca autoritățile „să scape de el”.

Tudoran nu a avut parte de interogatorii. El făcea reclamații (de ce nu i se publică un volum, de ce nu i se dă viza pentru plecare în străinătate etc.), iar autoritățile trebuiau să se explice. Situația îi oferea un avantaj în raport cu oficialul care stătea la celălalt capăt al mesei, chiar dacă ultimul îl amenința. El nu are cum ști ce înseamnă să reziști, ani de zile, interogatoriilor repetate aproape săptămânal, în fața unor securiști care știau cu cine se întâlnește Botez, de unde lua pachete și unde le ducea, întrucât îl filau. Disidentul de lungă durată avea nevoie de realizarea unui modus vivendi cu niște anchetatori fără scrupule. Să interpretezi „excesul de colocvialitate” al lui Botez cu Marian Ureche drept colaborare indică o stupizenie înmărmuritoare.

Pentru Ioanid, Tudoran a fost o pradă ideală. Narcisic, trăind din răfuieli polemice, hrănindu-se cu satisfacția de a-i vedea pe alții mici, pătați, mediocri, poetul e plin de butoane pe care poate să apese un prestidigitator abil. Pare să nu realizeze că obiectivul lui Ioanid este discreditarea nu doar a lui Botez și a mea, ci și a lui însuși.

Vânarea lui Mircea Iorgulescu de către Bujor Nedelcovici are unele analogii cu cazul Botez-Tudoran. Nedelcovici și-a citit dosarul de securitate în care apar referiri la sursele „Dorin” și „Mirel”, identificate cu Iorgulescu, și fără codurile necesare pentru înțelegerea documentelor, a imaginat o nuvelă a trădării. Șocant la scriitor este și faptul că în toată perioada procesului lui Iorgulescu cu CNSAS a ascuns un element-cheie în înfruntarea dintre apărare și acuzare: criticul nu încercase vreodată să obțină de la Nedelcovici renunțarea de a publica nuvela Căpetenia din Golf. Or, principalele acuzații împotriva lui Iorgulescu se refereau exact la această presupusă asistență dată Securității în influențarea romancierului. Bujor Nedelcovici a dezvăluit că Iorgulescu nu i-a cerut eliminarea nuvelei de abia după finalizarea procesului, când faptele-i serveau într-o altă „bătălie”, („Da! Domnilor! Sunt responsabil! sau «Les per­vers narcissiques»”, Jurnalul literar, nr. 13‑20, iulie‑octombrie 2014, p. 15).

Era un comportament deosebit de meschin, care sugerează că, în dezbaterea colaboraționismului, caracterul autorilor de opinii joacă un rol decisiv. Meschinăria lui Nedelcovici avea să iasă la iveală în toate proporțiile ei în 2015, când a ajuns la sala de cercetare a CNSAS dosarul lui de pașapoarte. Atunci s-a descoperit că intransigentul anticomunist adresase în 1987 ambasadorului RSR la Paris, Petre Gigea, rugămintea de a i se păstra cetățenia, statutul de membru al Uniunii Scriitorilor și apartamentul proprietate personală, deși nu se întorsese în țară la termenul stabilit. Promitea în schimb cumințenie. Astfel de cereri adresate autorităților ceaușiste contrastau și cu discursul lui radical anticomunist, și cu declamațiile sale puse sub semnul purității morale.

În ce-i privește pe comentatorii care își dau cu părerea de pe margine, ei sunt pradă manipulatorilor și conjuncturilor. Fără acces la detalii, fără timpul necesar aprofundării situațiilor, este uman ca fiecare să mizeze pe autorii simpatizați și pe genul de argumentare care curge mai ușor în urechea lui.

 

Am citit tot felul de critici la adresa ta, care pretindeau că ai o agendă strict personală.

 

Poate irită tocmai dificultatea de a mi se descoperi o agendă strict personală. Poate frustrează tocmai absența motivației ascunse care-l macină pe oponent în disputa de idei.

Reușitele civice din anii 1990 au fost posibile datorită încrederii pe care mi-au oferit-o oameni având istorii și poziții sociale foarte diferite. Acel capital e de mult apus, dar nu pentru că astăzi atitudinile mele sunt diferite de cele pe care le aveam acum zece, douăzeci, treizeci sau patruzeci de ani. Ci pentru că am asumat mai mereu cazuri incomode, care afectau pe unii, pe alții, interese politice ori pur și simplu gusturi culturale/intelectuale.

Teza „agendei personale” a fost invocată repetat de intelectuali publici precum Andrei Pleșu, Radu Ioanid și Dorin Tudoran cu privire la implicarea mea în cazul MISA/Gregorian Bivolaru.

Ca și în istoria lui Vasile Vetișanu, totul a început la APADOR-CH, dar mai devreme, în 1996, când am primit vizita unei membre MISA. Tânăra reclama o campanie de falsuri în presă și presiuni ale autorităților menite să-i desființeze. Nu eram la curent cu evenimentele, am cerut detalii, am aflat că acea comunitate îl avea ca lider pe Gregorian Bivolaru, pe care îl cunoscusem la sfârșitul studenției. Ținuse un curs de hatha yoga la Ecran Club, urmasem și eu cursul, un an-un an și jumătate și apoi legătura s-a întrerupt. Nu știam nimic despre ce se întâmplase cu el în anii ’80, nici despre recluziunea repetată, nici despre internarea în spitalul psihiatric. Oricum, nu conta. La APADOR-CH venise o reclamație privind încălcarea unor drepturi ale omului și am pornit o investigație: articolele de presă, documente, vizita la o tabără a MISA care se desfășura exact în acea perioadă.

Ce am descoperit era uimitor. Presiuni sofisticate asupra unor tineri idealiști, implicând ilegalități, de la Poliție la Parlament, în spatele cărora se întrevedeau SRI și securiștii infiltrați în această instituție încă de la înființarea ei. Am făcut rapoartele mele, le-am trimis unde erau binevenite, am avut discuții cu procurori implicați care ocupau chiar clădirea vechii Direcții de Cercetări Penale a Securității din Rahova 37. Mi-erau atinse, iată, niște sensibilități, dar să însemne aceasta o agendă personală?

Cazul MISA/Gregorian Bivolaru s-a dezvoltat în modul cel mai brutal, culminând cu asaltul din 18 martie 2004, când trupe de jandarmi înarmați pentru intervenții în forță au luat cu asalt 16 ashramuri aparținând unor membri ai MISA, în prezența procurorilor, a ofițerilor SRI și a unor cameramani aduși să filmeze. Timp de două săptămâni, televiziunile au prezentat frenetic bărbați acoperiți de cagule, cu pistoale-mitralieră, pistoale Makarov și pușca lisă lovind cu berbecul în porți. De cealaltă parte, femei și bărbați sculați din somn, pe jumătate goi, țintuiți pe podea sub amenințarea armelor. Solidarizată cum nici un alt eveniment nu reușise până atunci, presa repeta pe diferite canale, dar cu o singură voce: arme, droguri, trafic de carne vie (!).

Erau acuzele din timpul mineriadei din 1990. Ca și atunci, nu a putut fi probată nici una din aceste acuzații, vizibil absurde: yoghini care să folosească arme și droguri!? Raportul pe care l-am publicat imediat după evenimente a spart unanimitatea vocilor publice și a contat mai departe în procesele care se vor desfășura în țară și în afara ei. Am continuat cercetarea, deși nu mai lucram la APADOR-CH. Am revenit la arhivele CNSAS și am descoperit că fondatorii MISA erau câteva zeci de tineri care, după interzicerea yoga, urmare a scandalului Meditației Transcendentale, au fost ani la rând bătuți, unii arestați, torturați. Caracterul politic al acestui tratament avea să fi recunoscut prin decizie judecătorească. Am strâns în cartea Reprimarea mișcării yoga în anii ’80 (Polirom, 2008) esențialul acelei istorii.

O istorie care se prelungea după 1990. Odată angajați în SRI, ofițerii de securitate vinovați de reprimarea mișcării yoga înainte de Revoluție, întrerupți doar o scurtă perioadă, au reluat ceea ce începuseră. Ca să înțeleg și deci să pot explica ciudățenia implicării atâtor instituții ale statului, campania de mobilizare a populației împotriva yoghinilor și cheltuirea a milioane de euro în scopul distrugerii unei mici comunități vegetariene care nu consumă cafea și alcool, am continuat investigațiile ani la rând. Am scris alte rapoarte, noi studii. Nu primeam bani pentru această muncă. În sfârșit, am terminat cartea de peste 400 de pagini pe care am publicat-o la Polirom în anul 2013, MISA. Radiografia unei represiuni. Era monografia unor încălcări de drepturi ale omului, cele mai grave încălcări de după 1990 fără o motivație politică (precum mineriadele). Cartea scoate la lumină, în detalii, continuitatea dintre lumea agresorilor oficiali de dinainte de 1990 și oamenii și instituțiile de autoritate de astăzi.

Există în acest moment trei decizii ale CEDO care condamnă statul român, obligându-l să plătească victimelor peste 200 000 de euro pentru felul în care autoritățile s-au comportat în cazul MISA/Bivolaru. Ele confirmă punct cu punct concluziile investigațiilor mele, în perspectivă și în detalii. Trebuie să-ți lipsească total simțul dreptății, să fii complet gol de empatie, să-ți fi pierdut dramatic simțul respectului și să funcționezi mecanic în logica „zgomotului și furiei” ca să interpretezi această muncă enormă, desfășurată timp de aproape două decenii, în termenii agendei personale ori ca stigmă.

Un număr de 52 de buzoieni primesc fiecare peste câte 2 000 de lei pe lună pentru că am dat o declarație privind arestarea mea în dimineața zilei de 22 decembrie 1989 la Buzău, oraș de baștină, unde eram în domiciliu forțat. Doar așa s-a putut înregistra o acțiune represivă înainte de fuga lui Ceaușescu și deci una opoziționistă și doar așa Buzăul a devenit oraș martir, iar revoluționarii și-au putut primi banii. Nu am cerut un certificat de revoluționar. Care ar putea fi agenda personală?

Acum trei ani, m-a sunat o cunoștință cu care am o bună colaborare profesională. El, amic cu Mircea Mihăeș și deci în contact cu seria Horia Patapievici, Gabriel Liiceanu etc. Amicul a început să mă întrebe, inițial aluziv, apoi din ce în ce mai precis, dacă am cumva o firmă care a colaborat cu Institutul Social Democrat „Ovidiu Șincai”, precum auzise. Aflasem și eu de procesul pornit atunci împotriva unor salariați ai institutului care, conform acuzației, ar fi creat SRL-uri pentru a sifona banii Consiliului Europei. Se decontaseră sume mari pentru proiecte fără ca acestea să se fi desfășurat.

La începutul anului 2000, fusesem invitat la institut să țin prelegeri unor cursanți, tineri de la toate formațiunile politice parlamentare pe temele drepturilor omului și, în particular, ale drepturilor minorităților. Participasem de câteva ori. Nu aveam desigur nici un fel de legătură cu malversațiunile ieșite la iveală peste zece ani. Însă „vestea” că aș fi fost implicat într-o afacere dubioasă produsese, aflam, o satisfacție nemaipomenită.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe