Ilegitim

Daniel Ungureanu Publicat la: 25-09-2018

Cel de-al patrulea lungmetraj al regizorului Adrian Sitaru, realizat fără sprijinul Centrului Național al Cinematografiei, este o întoarcere la producția independentă. Ilegitim începe cu o cină în familie care va rezona cu viitorul, îndrumând de-a lungul meditației cinematografice. Punând pahar peste pahar, scena arde un conflict, introducând violent spectatorul în lumea familiei Anghelescu. Astfel, tatăl (Adrian Titieni) este pus de către copiii săi în postura de a mărturisi că a denunțat tentativele de avort din perioada comunistă. Procesul este ușor, dar hotărât revelatoriu, reformist și progresiv, tratând delicat probleme legate de postact, vinovăție, responsabilitate, de perspective divergente ale noii și vechii generații, dar și de dimensiunea morală a relației cu istoria. Tatăl își justifică atitudinea și măsurile luate susținând că ar proceda la fel chiar și astăzi. Dezbaterea provoacă o subită explozie de violență.

Câteva zile mai târziu, Sasha (Alina Grigore) descoperă că poartă în pântece copilul lui Romeo (Robi Urs), fratele ei geamăn. Centrul atenției devine acum tema avortului și a vieții din cadrul familiei, ce va dezvălui totodată și relația incestuoasă dintre cei doi. Subiectul este unul tabu nu doar în România, ci și oriunde altundeva în lume.

Chiar insuficiența spațiului alterează expresiv experiența cinematografică, sufocând privitorul de la primele cadre. Copiii sunt adulți, dar locuiesc în același apartament pe care l-au cunoscut atunci când au venit pe lume: camere mici, dominate de prezența paturilor uriașe și o baie comună, cu două intrări, pentru toți. Apare astfel un sentiment de confuzie, o nedefinire a teritoriului și a identității. Gemenii încă mai împart camera copilăriei, iar Romi vine întotdeauna la pachet cu sora sa – pentru un timp, pe ecran, putând fi confundați cu un cuplu (se joacă precum copiii, căutând refugiu în propria complicitate, dar și o întoarcere la starea de neființă, de nevinovăție de dinainte de separare). Relațiile sunt instabile, problemele sunt tratate cu stângăcie, iar personajele sunt purtate de ideea că ar fi fost mai bine să nu fi fost create.

La început, tatăl, stâlpul familiei, reflectă asupra timpului, a imuabilității nașterii și morții în univers și vorbește despre Cronos, promovat la statutul de creator și orânduitor al lumii. Repetarea scenariului și reducerea conflictului la drama unei familii dezvăluie secretele unei traume nerezolvate, incubate într-o atmosferă de cenzură și tăcere. Apar principii stârnite de legi imobile, de limite invizibile și nesigure între concepte religioase, morale și legale, între ceea ce este interzis și normal, afecțiune, violență, dorință, lipsa coordonării în spațiu și a rolurilor pe care personajele le îndeplinesc. Aparent, amintirea vremurilor din timpul perioadei comuniste nu s-a pierdut, continuând să bântuie chiar și viața noilor generații.

Ca și gemenii, părinții lor s-au confruntat înainte de naștere cu aceeași dilemă, dar situația este agravată de această dată de incest. Sasha, împotriva oricăror decalaje și dezacorduri, se hotărăște să păstreze copilul, sfidând prohibițiile morale și sociale. În loc să scindeze unitatea familiei, deja afectată de descoperirea rolului de informator al tatălui, copilul și chiar ideea acestuia, înainte de a naștere apare posibilitatea unei aplatizări a conflictului. În cele din urmă, familia va accepta situația, iar Sasha va pune capăt problemei tatălui și a loialității dintre generații prin adoptarea principiilor proviață ale acestuia.

Femeile au aici, fără îndoială, un statut problematic: șterse, se rotesc în jurul stâlpului familiei și așteaptă de la el recunoașterea și afecțiunea manifestată prin rebeliune, în cazul Sashei, printr-o prezență fantomatică care va susține mai mereu deciziile tatălui, în cazul Gildei (sora mai mare, interpretată de Cristina Olteanu), și, în cele din urmă, chiar prin absență, în cazul soției decedate.

Filmul nu este unul moralist ori părtinitor, ci are meritul de a ne pune față în față cu propriile noastre prejudecăți. În final, deși timpul se scurge, iar oamenii se schimbă, locul va rămâne invariabil același.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe