Te aștept

Miorița Baciu Publicat la: 25-09-2018

Un septembrie melancolic ne-a unit,

traversam un anotimp mirific, ningea cu vise,

stele căzătoare ne înnobilau fruntea.

 

Cu părul răvășit de ploaia caldă, am cules amândoi

scântei de rouă de pe floarea de colț,

îmi șopteai că nicicând anii nu-mi vor șterge

frumusețea ochilor, tandra îmbrățișare.

 

A înflorit ca nufărul iubirea, care acum s-a ofilit.

 

Tăcerea noastră colorează în gri oglinda cerului,

salcie plângătoare sunt, repet monologul dorului.

Scrutez timpul cu un zâmbet desuet,

cu glas de vânt te chem să revii prin aerul toamnei;

te strig, dar nu-mi răspunzi, parcă și ecoul a murit.

 

Ne-am pierdut busola, mi-e frig de atâta singurătate.

Ca o pasăre ahtiată de înalt, te aștept

la marginea lumii.

 

Trecere

Să mă trezesc din somnul cu taine adânci,

ascunse atâta timp.

Păsări mari treceau prin văzduh, îmi atingeau fruntea

cu aripa lor grea,

hotărâte să împlinească un destin.

 

Cum să ies învingătoare, când umbrele lor anunțau

întunericul iminent al anotimpului înghețat

și noaptea din sufletul meu?

 

Aripile mele au coborât obosite, au pierdut

vibrația zborului,

călătoria peste oceanul albastru a pierit,

nori ostili cumulus îmi tulbură lumina.

 

Doar ochii înlăcrimați ai florilor mă mustră, știind atâtea

despre zbor și lumină, despre trăiri și elanuri,

despre tristețe și grăbită ofilire.

Văd confuz, cuvintele mele își descompun sensurile

într-o reacție chimică devastatoare,

au amorțit, și-au pierdut forța germinativă,

nu mai au memorie, nici sentimente.

 

În coșmarul repetat la infinit, timpul – un clovn ciudat –

îmi plânge pe umărul stâng.

Mi-e frig, te caut pentru a mă scălda

în strălucirea iubirii,

mă încălzește îmbrățișarea ta catifelată.

 

Dans cosmic

Binecuvântați eram de mirificul apus de soare.

Razele astrului dumnezeiesc ne dominau spiritul,

ne mângâiau tâmpla;

lumina străpungea norii cirrus

ca într-o fugă de Bach,

se strecura imperceptibil printre buclele mătăsoase

de verde-albastru al mării,

cuprindea valurile într-o îmbrățișare încleștată.

 

Apusul se juca năuc cu trupurile noastre,

posedându-le în vârtejul zefirului

cu o respirație alintător-răcoritoare.

Funigei străluceau în văzduh,

pe genele noastre,

albatroși imaculați ne aduceau în pliscul de argint

apa vie,

culeasă de pe linia orizontului;

pești multicolori ne sărutau coapsa fierbinte,

nisipul ne așternea în dar covor generos

de scoici, alge, alunecoase meduze.

 

Te priveam ca-n prima zi,

mă miram necontenit de misterul clipei.

Retrăiesc și acum ecoul acelui dans cosmic

în inima mea.

 

Întrebare

Înfrigurată de amurg, în fața mării

îmi plâng în pumni tinerețea pierdută.

Sau poate ea e doar ascunsă, pusă pe șotii,

așteptându-mă și-acum să mă implic

în jocul de-a v-ați ascunselea,

sperând să-mi audă hohotele de râs,

să-mi admire buclele încărcate

de stropi de argint,

să se îmbete de parfumul floral

al trupului meu.

 

Coboară seara.

Eu le pun întrebări albatroșilor

care odinioară îmi dăruiau răcoarea mării

în dansul lor de-o vară.

 

Tinerețea a dispărut sau poate stă ascunsă,

temătoare de tristețea ochilor mereu înlăcrimați.

Va reveni oare de dorul viselor mele –

corabie în lină legănare?

 

#Rezistăm

Speranța a încărunțit,

rana sufletului a cangrenat,

nu mai putem aștepta.

Pe muchia nopții ajungem în agora:

o ploaie purificatoare

revigorează straturile de flori

din Piața Victoriei și

credința oceanului de inimi

în legi drepte și valori.

 

Admir această operă perfectă:

trupurile manifestanților –

râuri revărsate în trei culori – vibrează ca lava,

sufletele devin un vulcan, o mare încinsă.

 

Pe buzele noastre,

flacăra adevărului curge ca mierea.

Parcă niciodată tricolorul

n-a fluturat mai demn. 

 

foto: Stefania Nistoreanu - Pink ninja

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe