And a sixpence in… his shoe

Dana Țabrea Publicat la: 25-09-2018

Puțini îmi imaginez că sunt cei ce nu cunosc versurile lui Nichita Stănescu: „Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi/ și ți-aș săruta talpa piciorului,/ nu-i așa că ai șchiopăta puțin după aceea,/ de teamă să nu-mi strivești sărutul?”. Dar câți dintre cei care au recitat aceste versuri unei fete din dorința de a o impresiona ar mai face-o dacă ar afla că originea rezidă într-o tradiție de nuntă?

Pentru a explicita influențele versurilor lui Nichita Stănescu trebuie să facem referire la o rimă englezească veche de sute de ani, și anume: „Something old, something new, something borrowed, something blue, and a sixpence in her shoe”. Potrivit tradiției, mireasa trebuie să includă în vestimentația de nuntă ceva vechi, ceva nou, ceva împrumutat și ceva albastru. Tradiția a suferit diverse modificări, fiind preluată în diferite moduri până astăzi. Cea mai cunoscută rămâne jartiera albastră. Cea mai interesantă, fără îndoială, e ultima parte, care cel mai probabil a avut o anume înrâurire și asupra poetului român. Respectând întocmai formula, este vorba în această ultimă parte de „a silver sixpence in her shoe” – o monedă de argint în valoare de șase pence („pence” este pluralul lui „penny”) în pantoful miresei. Prima semnificație a faptului că mireasa poartă o monedă de șase pence în pantoful ei stâng trimite la asocierea monedei cu norocul și prosperitatea.

Dacă în secolul al XVII-lea, moneda făcea parte din și trimitea la zestrea miresei, ulterior, gestul a devenit unul cu adevărat simbolic. Astfel că ar putea fi considerată o amuletă aducătoare de noroc în viitoarea căsnicie. În același timp, mirele ar putea purta butoni încrustați cu însemnul unei monede de șase pence, ca parte a aceluiași simbol.

 

„Poate aș putea să-ți dau unul din pantofii mei”

Făcând astfel trecerea de la mire la mireasă, îmi propun o succintă analiză a gestului prințului din Cenușăreasa rescrisă de Joël Pommerat de a-i dărui Cenușăresei unul din pantofii lui, în interpretarea actorilor de la Teatrul pentru copii și tineret „Luceafărul” din Iași, care a avut premiera la FITPTI 2017, cu Emanuel Florentin, Camelia Dilbea, Liliana Mavriș Vârlan, în regia artistică a lui Ion Ciubotaru. Dinspre pantoful Cenușăresei atenția se comută mai întâi înspre pantofii prințului atunci când, la prima lor întâlnire, ea îi apreciază pantofii. Situație în care prințul replică, subliniind că mai ales unul dintre pantofi este frumos. La care tânăra fată va răspunde prin: „A, da așa e, aveți dreptate, e cel mai frumos dintre amândoi” (Cenușăreasa de Joël Pommerat, în Trei texte de teatru pentru publicul tânăr, editura Timpul, Iași 2017, ediție îngrijită de Oltița Cântec, p. 79). Care e semnificația faptului că nu intră în discuție doar condurul pierdut la bal al Cenușăresei din basmul clasic, ci și pantofii mirelui? Să fie vorba despre aceeași tradiție a căsătoriei și despre simbolul discutat mai sus transpuse în forme diferite, clasic și actual, în spectacol-lectură?

Între pierderea condurului la bal, încercarea de găsire a piciorului care-i corespunde și „șchiopătatul” fetei care fuge pe treptele castelului (basmul clasic) și versurile lui Nichita Stănescu legătura e aceea că par să aibă o origine simbolico-arhetipalo-tradițională comună. În ceea ce privește basmul actual al lui Pommerat, atunci când Cenușăreasa, pe care autorul o numește Fata Foarte Tânără sau Sandra, și prințul se reîntâlnesc, intervine din nou chestiunea pantofilor lui. Pentru consolarea, clarificările și edificarea în privința mamei sale pe care ea i le aduce, prințul simte nevoia să-i dăruiască ceva și îi dă până la urmă unul din pantofii lui. Redau aici fragmentul cu pricina din piesă: „Da, mi-ar plăcea să-ți dau ceva ca să-ți mulțumesc, dar nu știu ce. (…) Poate aș putea să-ți dau unul din pantofii mei, data trecută mi-ai zis că îți plac. // (…) Păi atunci dă-mi unul din pantofii tăi ca amintire. E bine ai dreptate. // Prințul foarte tânăr îi dă pantoful lui. // Ia-l, e o amintire, e mai bine decât nimic, acum n-am nimic altceva să-ți dau.”

 

La baza recunoașterii stă întotdeauna o foarte bună cunoaștere și acceptare de sine

Pantoful servește și într-un caz și în celălalt (basmul clasic, versiunea modernă) ca simbol și semn al recunoașterii persoanei iubite. Prin recunoaștere, nu numai că ajung să cunosc „ceva drept ceva văzut o dată” (H.G. Gadamer), ci mi se revelează ceva profund și originar, o esență. În egală măsură, simbolul presupune că două persoane se recunosc una pe cealaltă prin reunirea a două jumătăți ale aceluiași obiect. Este exact ca atunci când doi prieteni sau îndrăgostiți împart jumătățile unui obiect cu valoare de talisman, pentru ca reunindu-le să se recunoască unul pe celălalt. Pantoful prințului din versiunea modernă și condurul prințesei din ce clasică sunt simboluri și conduc spre (re)amintire și recunoaștere. Textual, regele o caută pe tânăra de care s-a îndrăgostit prințul servindu-se de faptul că acesta i-a dăruit spre amintire și recunoaștere un pantof de-al lui. Fata cea tânără aduce pantoful care este recunoscut ca atare după marca fabricantului, iar regele atestă faptul că este vorba de pantoful fiului său. Ceea ce se va solda cu o nouă petrecere. Dar nu cu o nuntă ca-n povești ca-n varianta clasică. Nu întâmplător, la Pommerat și prințul e foarte tânăr, și fata e tot foarte tânără. Ar fi frumos să ne imaginăm că prințul a șchiopătat puțin după ce a dăruit pantoful. Însă textul e foarte clar. Nu avea altceva să-i dăruiască, adică era incomplet, imatur, ba chiar aflăm la final că avea și piciorul foarte mic (o chestiune semnificativă pentru imaturitatea sa) și tocmai de aceea pantoful său este recunoscut cu ușurință. În egală măsură, Sandra trăia cu o falsă recunoaștere a timpului, raportându-se în permanență la moartea mamei.

Cei doi au mai curând la Pommerat o relație de vindecare reciprocă; deopotrivă Sandra și prințul se maturizează în urma întâlnirii lor, care e una esențială. Sandra înțelesese greșit cuvintele mamei pe patul de moarte și nu reușea să se bucure de viață, în timp ce prințul nu accepta moartea mamei și era ținut într-o permanentă stare de așteptare. Viața ambilor se schimbă după ce se produce această întâlnire esențială și chiar dacă viața îi desparte, fiecare luând-o pe drumul lui, ei vor continua să păstreze legătura, bunăoară să își scrie, chiar de un capăt al pământului la celălalt. Nunta ca-n povești din varianta clasică devine în variantă modernă o recunoaștere de tipul best friends, având semnificații mai adânci pentru cursul existenței celor doi.

Motivul recunoașterii este prezent în foarte multe mituri, tradiții și basme populare. Într-o formă sau alta. De asemenea, e foarte important de menționat că la baza recunoașterii stă întotdeauna o foarte bună cunoaștere și acceptare de sine. Ceea ce mă interesează aici e schimbarea semnificației ritualului de nuntă atunci când șchiopătatul ei este înlocuit cu al lui, când în loc de pierderea și regăsirea condurului prințesei, avem de-a face cu recunoașterea unei prietenii durabile printr-un semn prozaic, un pantof. De aici, six pence in his shoe (șase pence în pantoful lui, iar nu al ei) nu mai simbolizează prosperitate și noroc în căsnicie (ca-n cazul îndeplinirii tradiției de nuntă până la ultima linie a cântului), nici zestrea ei și nici măcar dragostea lui ca-n cazul versurilor lui Nichita Stănescu (o dedicație de amor, implorarea unui semn din partea iubitei, o iubită cam capricioasă din ceea ce arată versurile). Ci e semnul unei recunoașteri ce se produce între două persoane mature, adulte, egale, apte a lua decizii atât pe cont propriu, cât și împreună. Schimbarea de paradigmă aduce cu sine o nouă „viziune a sentimentelor”: prietenia e pe primul loc atunci când se pune problema cuplului în actualitate, o relație nu trebuie să fie toxică (cei doi trebuie să își depășească sechelele care-i mențin psihologic într-o stare de imaturitate ce nu le permite să își afirme voința, apoi să fie conștienți de faptul că alegerile le aparțin în totalitate și să dorească să fie împreună nu din nevoia de a suplini o lipsă ori de a umple un gol, ci ca două individualități distincte care își permit să fie ele însele etc.).

E o foarte mare diferență între sixpence in her shoe și sixpence in his shoe, putându-le considera ca definind cele două paradigme distincte de concepere a relațiilor dintre bărbați și femei, în mod clasic și în actualitate. Basmul contemporan rescris de el nu se încheie propriu-zis. Ci constituie, cred, un excelent punct de plecare pentru regizorii care își doresc să analizeze relațiile interumane, relațiile de prietenie ori relațiile de cuplu în contemporaneitate.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe