Democrația fără fundații

Roberto Fai Publicat la: 29-10-2018

Este inevitabil, chiar obligatoriu, să admitem că în ultimele decenii ale secolului XX, tocmai în perioada desfășurării complete a Global Age – sau „globalizarea”, după cum preferă să spună francezii – întrebările, problemele, observațiile asupra democrației, asupra sensului său și a valorii traducerii concrete în cadrul instituțional concret – în calitate de „sistem politic democratic” – au devenit recurente, neîncetate și obsesive până la expunerea aporiilor, a paradoxurilor conceptului și chiar a experienței aceleiași democrații. Într-adevăr, trebuie să recunoaștem că democrația și globalizarea sunt strâns legate între ele. Că destinul lor – pe de o parte, criza sistemică profundă a primei și pe de altă parte, afirmația omniprezentă a celei de-a doua – este marcat simultan de debutul lor temporar și de opoziția „negativă” dintre ele, așa cum ne demonstrează experiența ultimelor decenii.

Gândirea filosofico-politică, mai atentă la aceste aspecte, a început să înregistreze la începutul anilor ’90 elemente ce țin de crizele democrației. Mai întâi, a început cu declararea „morții”, a sfârșitului democrației, ce a fost proclamată în mod deliberat provocator, în speranța de a se reîncepe o serie de reflecții menite să anticipeze prăbușirea ordinii bipolare, sfârșitul statului națiune și afirmarea logicii imperiale, „Cuvintele «democrație», «politică», «libertate» delimitează orizontul nostru mental, dar nu mai suntem siguri că înțelegem sensul lor real și că aderarea noastră depinde acum mai mult de un reflex condiționat, și nu de o reflecție reală [...]. Astăzi trebuie să ne întrebăm dacă poate exista o democrație fără o națiune”; astfel scria, în anul 1993, Jean-Marie Guéhenno, în eseul său intitulat La fine della democrazia.

 

Își păstrează democrația sensul său clasic?

Dincolo de radicalitatea cu care Jean-Marie Guéhenno declara sfârșitul democrației, ca urmare a neliniștii produse de cataclismul de la începutul anilor ’90 ai secolului trecut – prăbușirea Zidului Berlinului, sfârșitul Bastionului comunist, unificarea „piețelor globale”; încheierea „Ordinii mondiale” deschise după cel de-al Doilea Război Mondial; afirmarea „capitalismului financiar”; accentul pus pe sfârșitul istoriei (teoretizat de Francis Fukuyama); pierderea suveranității exclusive a statelor națiuni și așa mai departe –, este dincolo de orice dubiu că acea împărțire a apelor pe care a produs-o ’89, care ne-a pus pe toți în fața puternicei afirmări a imperiilor (Michael Hardt și Antonio Negri) sau a „marilor spații geopolitice” (acele Grossraum-uri, despre care Carl Schmitt profețise deja în anii ’30), au deschis o reflecție vastă, profundă și critică asupra democrației contemporane, asupra „problemei democratice”.

Apare astfel o controversă conceptuală, teoretico-politică și speculativă fără precedent, care a intrat în atenția unor cercetătorii importanți în încercarea acestora de a înțelege aporiile, semnificația, valoarea și „actualitatea” democrației, continuând să o pretindă, să o invoce, să o dorească, recunoscând totuși, în mod paradoxal, încheierea parabolei sale fără să dorească să renunțe la „denumirea” sa, în speranța că din această criză democrația ar putea reapărea și rămâne în mod permanent cu sensul său clasic. Cum să nu ne amintim totuși de studiile majore ale lui Ralf Darhendorf (După democrație), Colin Crouch (Postdemocrația), Giuseppe Duso (Dincolo de democrație), David Held (Democrația și ordinea globală), Höffe Otfried ( Democrația în era globalizării și Democrația are un viitor?), Pierre Rosanvallon (Contrademocrația. Politica în epoca neîncrederii), Hoppe Hans-Hermann (Democrația: zeul care a eșuat), Samuel N. Eisenstadt (Paradoxurile democrației. Către o democrație iliberală?), asta pentru a-i cita doar pe cei mai semnificativi.

 

Contextul apariției populismului

Sunt întrebări la care au încercat să reflecteze, au expus dubiile pe care le-au avut despre riscurile pe care le impun o parabolă negativă a democrației – experiență democratică și modernă – în condițiile politice și instituționale ale postmodernității noastre târzii. Inevitabil, de fapt, o îngustare a spațiului politic al „suveranității exclusive” a statelor-națiune europene, ca efecte inevitabile ale globalizării economice, a făcut ca „cetățenii” ce aparțin statelor să ajungă din ce în ce mai departe de locurile în care se iau „deciziile politice”, din moment ce chiar Vechiul Continent a fost forțat să accelereze procesele (politice, economice și monetare) de unificare instituțională, așa cum a și avut loc, pentru a se asigura că și Europa poate deveni un Großraum – un „mare spațiu geopolitic” – pentru a putea concura în scenariul internațional al „Noii ordini mondiale”, în care SUA, China, India și Rusia renăscută a lui Putin au început să semene din ce în ce mai mult a imperii, aflate în competiție, într-o lume din ce în ce mai globală.

Nu este o coincidență că în dezbaterea culturală și politico-instituțională privind componența organelor sale principale de guvernare al noii Europe – Comisia U.E. și Parlamentul European – se regăsește tema „deficitului democratic” profund al UE. Aceasta abordare a fost considerată cea mai potrivită pentru a detecta „limitele“ și contradicțiile cu care se confruntă o Europă ce a rămas blocată din cauza intereselor opuse și divizate pe care le creează statele-națiune. Deci, la momentul crizei financiare globale din 2007, Europa a apărut ca fiind „spațiul politic” care a fost afectat până la punctul în care un alt termen, o altă categorie a ieșit la suprafață în cadrul studiilor politice europene din ultimul deceniu. Acesta este populismul. Prin termenul „populism” se exprimă atât profunda revoltă a maselor împotriva elitelor, cât și criza extremă în care se regăsește „reprezentativitatea” instituțiilor democratice și decalajul sau neputința cetățenilor care se confruntă cu deciziile politice ale statelor, toate acestea ajungând să transforme democrația într-un fetiș.

Nu întâmplător, se înregistrează o separare profundă a cetățenilor de viața politică, o condiție pe care tânărul Bauman o explica prin intermediul expresiei „singurătatea cetățeanului global”, ceea ce explică acele procese radicale ale „individualismului” care îl împing pe individ – fiecare dintre noi – să căute „soluții biografice la contradicții sistemice”. Democrația trăiește criza sa profundă, în timp ce „viața comună” dă imaginea unui paradoxal „împreună”, a unei ciudate „mulțimi de individualități”, ce implică riscul de a da viață, așa cum a profețit Nietzsche, unei „organizații neintenționate pentru «reproducere a tiranilor»”.

Dacă „Europa politică” este destinul nostru comun, atunci instituțiile și clasele sale conducătoare trebuie să găsească drumul spre un nou sens politic, spre o cetățenie democratică fără precedent, altfel existând riscul unui profund eșec.

Traducere de Sabin Drăgulin

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe