„Noul” antisemitism – trăsătură a crizei democrației europene

Petru Clej Publicat la: 29-10-2018

Atacul terorist din 9 ianuarie 2015 împotriva magazinului evreiesc Hypercacher dintr-o suburbie de Est a Parisului, în care islamistul Amedy Coulibaly a ucis patru ostatici evrei, a marcat depășirea unui nou prag de violență antisemită în Franța și în Europa în general. Atentate teroriste antievreiești s-au produs începând cu anii ’70, ele fiind opera unor grupuri teroriste palestiniene și de extremă stângă, dar de data aceasta motivul nu era naționalismul palestinian, ci fundamentalismul islamist cu țintă antisemită. Faptul că acest atentat, ca și altele similare, s-a petrecut în Franța nu este întâmplător. În Hexagon trăiește cea mai mare comunitate evreiască din Europa – circa 500 000 de evrei –, dar și cea mai mare comunitate musulmană – aproape șase milioane.

Statisticile arată că deși numărul actelor antisemite înregistrate în Franța a scăzut de la 335 la 311 în 2017 față de 2016, numărul actelor violente împotriva evreilor a crescut de la 77 la 97. În aceeași perioadă, actele antimusulmane au scăzut de la 185 la 121, în timp ce actele violente antimusulmane au crescut de la 67 la 72. Raportat la populațiile respective, rezultă că evreii în Franța riscă mult mai mult decât musulmanii să cadă țintă unor atacuri motivate religios/etnic. 

 

Recrudescența actelor antisemite în Germania

Atacurile din 2015 au ridicat emigrația evreilor francezi în Israel la 6 629 de persoane, dar în 2017 acest număr s-a redus la 3 157, iar în primele cinci luni ale lui 2018 doar 759 au emigrat. Evreii francezi sunt în mare măsură laicizați și integrați în societatea franceză. Ei sunt o țintă a musulmanilor extremiști în special din cauza proximității în care cele două comunități trăiesc în mediul urban și suburban.

Germania nu a avut până recent, din motive lesne de înțeles, o comunitate evreiască numeroasă, dar după anul 2000, numărul evreilor din cea mai mare țară a Europei Occidentale a crescut rapid, depășind azi 100 000. Propaganda nazistă este strict interzisă în Germania, iar noile generații au fost educate în spirit antinaționalist, inculcându-li-se sentimentul responsabilității germane în Holocaust și de aceea evreii s-au simțit relativ siguri, până recent, în această țară. Reunificarea din 1990 a adus în sânul noii Germanii o populație din Est care nu s-a simțit niciodată responsabilă de Holocaust – Germania comunistă a respins orice continuitate cu al Treilea Reich. De aceea, popularitatea mișcărilor naționaliste sau a partidelor precum Alternativa Germaniei (AfD) este cea mai ridicată aici, de unde și recrudescența actelor antisemite. Extremiștii de dreapta sunt responsabili, potrivit statisticilor oficiale, de 80% din atacurile antisemite din această țară. Dar recrudescența actelor antisemite, 1 417 în 2017, o creștere cu 60%, este în legătură directă și cu sporirea masivă a populației musulmane din Germania, ca urmare a valului de imigranți – peste un milion, proveniți mai ales din Siria – în anii 2015 și 2016. Atacurile antisemite sunt în creștere și în alte țări ale Europei Occidentale, Marea Britanie, Belgia sau Austria (și aici ca și în Germania originea fiind dublă – extremiști de dreapta și radicali islamiști).

 

Antisemitism postcomunist

În Europa de Est, în fostele state comuniste, antisemitismul îmbracă forme specifice, legate de ultranaționalismul renăscut după prăbușirea în 1989 a regimurilor comuniste. Chiar în state membre ale Uniunii Europene, ca Polonia și Ungaria, antisemitismul a pătruns la cele mai înalte nivele ale puterii.

În Polonia, țară rămasă practic fără evrei la ora actuală, partidul de guvernământ – PiS, naționalist – a adoptat prin majoritatea sa parlamentară o lege care incriminează orice acuzație că în Holocaust ar fi fost implicați și polonezi, pe lângă ocupanții naziști, ceea ce potrivit organizațiilor evreiești contravine adevărului istoric.

Premierul Ungariei, Viktor Orban, l-a folosit pe miliardarul american George Soros, evreu născut în Ungaria, ca țintă în campania pentru referendumul din toamna trecută, în care electoratul a respins cu o majoritate covârșitoare cotele de imigranți impuse de Uniunea Europeană. Accentele antisemite ale acestei campanii erau vizibile, după cum vizibil este și revizionismul față de istoria de dinainte de 1945 a Ungariei, guvernată de un regim fascist, în timp ce al doilea partid al țării, Jobbik, are adeseori un discurs cu elemente de antisemitism.

George Soros este privit ca un țap ispășitor și în România, în primul rând de partidul de guvernământ, PSD, și de liderul său, Liviu Dragnea, care recent a insinuat că acesta ar fi comandat o tentativă de asasinat împotriva sa. În România, țară în care nu mai trăiesc decât vreo câteva mii de evrei, antisemitismul este cantonat mai ales pe Internet și îmbracă adeseori forma negării Holocaustului și a apologiei lui Ion Antonescu și a Mișcării Legionare. Toate acestea au fost incriminate prin Ordonanța de Urgență 31 din 2002, prevederi înăsprite prin Legea 217 din 2015, iar în 2018, parlamentul a adoptat o lege inițiată de deputatul Federației Comunității Evreilor din România, Silviu Vexler, care pedepsește manifestările antisemite. Problema este că aceste acte normative se aplică foarte rar, iar procedura este greoaie. Cu toate acestea reacția la aceste prevederi care rămân pe hârtie este adeseori vitriolică, în timp ce negaționiștii Holocaustului, apologeții lui Antonescu și neolegionarii se desfășoară în voie, mai ales în spațiul virtual. Antisemitismul în România este puțin vizibil, dar activ. „Combaterea antisemitismului nu mai este o prioritate, acesta este sentimentul meu”, este de părere Marco Maximilian Katz, directorul fondator al centrului pentru Monitorizarea și Combaterea Antisemitisimului (MCA România).

În țări din afara UE, cum ar fi mai ales Ucraina, dar și Rusia, antisemitismul îmbracă adeseori forme virulente. Mișcarea de extremă dreapta Pravîi Sektor adoptă un discurs care aduce aminte de colaboraționiștii ucraineni din vremea ocupației naziste, și aceasta într-o țară în care în care prim-ministrul Volodimir Hroysman este nepotul unui supraviețuitor al Holocaustului.

 

Antisionism – antisemitism

Dar antisemitismul în Europa îmbracă forme noi în care actorul principal este stânga, și nu dreapta, ca în mod tradițional, iar această formă nouă este antisionismul. Israelul a devenit țintă privilegiată și, prin extensie, evreii, văzuți ca exponenți de frunte ai capitalismului și globalizării, așa cum dreapta interbelică vedea în ei exponenți ai comunismului, sub denumirea de „iudeo-bolșevism”.

La nivel politic, cel mai relevant exemplu este cel al Partidului Laburist din Marea Britanie, care, sub conducerea stângistului Jeremy Corbyn, a devenit în ochii majorității evreilor britanici un adversar al comunității lor, mai ales prin apropierea de organizații palestiniene și islamiste. Criza a devenit atât de acută, încât o scindare a celui mai puternic partid de centru stânga al Europei a devenit o reală posibilitate. Mișcarea BDS (Boycott, Divestment, Sanctions), care are ca scop izolarea Israelului pentru ceea ce consideră a fi oprimarea palestinienilor, este și ea o formă prin care diferența dintre antisionism și antisemitism devine tot mai mică.

Grotesc este faptul că Israelul a început să fie calificat în aceste cercuri drept stat „nazist”, asta în timp ce discriminarea pe motive etnice, rasiale sau religioase cunoaște o recrudescență în multe țări din lume. Și iată cum extrema dreaptă și extrema stângă își dau din nou mâna, de data aceasta pe terenul antisemitismului, camuflat sub forma antisionismului. Și totuși, nu au trecut decât 75 de ani de când naziștii au imaginat și pus în practică „Soluția finală” – Holocaustul. Să nu fi învățat oamenii lecția funestă a acelor vremuri? Sunt ei pregătiți să repete greșelile trecutului? 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe