De la reducerea ofertei pieței muncii și a veniturilor către o criză a democrației

Silvio Suppa Publicat la: 29-10-2018

Criza democrației este un subiect extrem de actual pentru reflecția teoretică și politică activă; astăzi această temă prezintă noi aspecte, deosebit de complexe, nelipsind motivele de îngrijorare, pentru întregul continent european. În primul rând, nu este o coincidență faptul că încă vorbim despre criză la timpul prezent, în condițiile în care în alte perioade, mai vechi, era aproape normal să spunem că în Occident și în Estul Europei democrația ar putea reprezenta un prag avansat pentru dezvoltarea modernității, în sensul economic și civil. Să ne gândim la nașterea societății de masă, între sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, asumată în această conjunctură istorică deosebit de dinamică, ca simptom al schimbării sociale dificil de controlat, și anume ca ultima fază a crizei societății liberale, și a sistemului de vot care la acel moment era rezervat numai burgheziei. În același timp, sarcina statului național a crescut în sensul consolidării economiei și a proprietății private, până la crearea sistemului de lucru din fabrică, ce a devenit din ce în ce mai răspândit încă înainte de secolul al XX-lea. În acest sens, combinația Stat-fabrică a devenit punctul de sprijin al vieții publice și consolidarea politică a Națiunilor. Dar, în cadrul acestei treceri din secolul al XIX-lea până în secolul al XX-lea, războiul a devenit în curând un mijloc privilegiat de control expansiv al economiei capitaliste și de control al clasei subordonate. Aici, criza democrației apare ca un simptom al limitelor pe care le aveau guvernele și statele epocii, destinate să crească într-un mod rapid și catastrofal: gândiți-vă la tragedia primului război mondial, urmată curând de cel de-al doilea.

Legislația socială privind bunăstarea, tipică politicii de welfare și un sezon fast al dezvoltării legislației constituționale, ce au intervenit ca urmare a prăbușirii nazismului și fascismului, au fost cei doi factori principali ai unui proces intens de creștere a democrației și a consensului  în Europa de Vest.

În schimb, democrația din Statele Unite ale Americii s-a bazat pe principiile fondatoare regăsite în Constituție, și au reprezentat adevărata față a continuității lucrării părinților fondatori ai modelului federal. În plus, în SUA, un factor de echilibru a fost extinderea locurilor de muncă, a profesiilor bazate pe științele naturale aplicate producției materiale, a creșterii profitului, a dezvoltării mass-media, etc.

Pentru a încununa acest raport original între muncă și modernismul social, avem fordismul, regăsit în caracteristicile sale postbelice după al Doilea Război Mondial, ca model de organizare a producției utilizate atât în industria civilă, și impunerea consumismului, cât și în industria militară, ce avea ca scop controlul asupra lumii. Astăzi, toate aceste moșteniri nu mai sunt suficiente, sau nu mai sunt soluția la toate contradicțiile, iar raportul dintre bogăție - consum - pacificare socială nu mai pare posibil, acesta fiind copleșit de tensiuni, aspecte dramatice cu care se confruntă o mare parte a lumii.

O nouă criză se întoarce să sperie statele și clasele sociale cele mai legate de putere, mai ales în bătrâna Europă. Ca urmare, putem încerca să impotizăm care sunt cauzele sau măcar să identificăm o parte dintre aceste degradări politice? Mai întâi, trebuie să ne referim la transformările bruște, în mare măsură neprevăzute, din cauza căderii Zidului Berlinului, a sfârșitului comunismului, și a extinderii ulterioare a pieței către o piață globală. Această nouă formă de exprimare a economiei, numită pe scurt, epoca „globalizării”, chiar dacă termenul nu este valabil numai pentru fenomene economice, s-a bazat și încă se mai bazează după aproape treizeci de ani după acel excepțional 1989, pe o lărgire fără precedent a granițelor schimbului. Într-un timp foarte scurt, comerțul, împreună cu producția industrială, a depășit toate frontierele naționale, însă acest sistem s-a realizat în cadrul unui sistem de relații internaționale care, curios, avea nevoie de un control mai mare, mai degrabă, și nu mai puțin, exercitat stat.

Cele două laturi clasice ale definiției regulilor democratice și a schimbului de bunuri - adică statul și piața - își pierd contururile după 1989 și, brusc, schimbul, și anume comerțul internațional și diviziunea muncii între diferitele continente, scapă din mâinile statului. Pe scurt, politica a devenit subalternă economiei, aproape confirmând teza veche a lui Marx despre prevalența profitului economic asupra marilor decizii ale statului contemporan. Prima consecință a acestei schimbări în cadrul relației dintre stat și piață - o schimbare care nu a fost stabilită niciodată doar în termeni naționali, ci extinsă la aproape toate țările producătoare - a fost convingerea larg răspândită a sfârșitului statului național: dacă marile capitalism internațional vede în demolarea frontierelor și a ideologiei comuniste ocazia istorică de eliminare a unui puternic opozant în întreaga lume, generalizarea democrației de tip pluralist și a modelului economic fondat pe acumulare rapace de capital, deschide modalități de exploatare a forței de muncă care, doar în urmă cu câțiva ani, erau de neimaginat.

Exploatarea muncii înseamnă astăzi slăbirea puterii sindicatului, așa cum s-a format el în Occidentul democratic, precum și anularea progresivă a unui sistem de garanții existent în afara și în interiorul fabricilor sau în activitatea economică din spațiul rural, începând cu agitarea spectrului șomajului, ce apare din ce în ce mai clar odată cu concedierea și mutarea locurilor de muncă în străinătate, în cadrul unor piețe ale muncii în care angajații sunt foarte prost plătiți (India, Orientul Îndepărtat, noile republici din Europa de Est, etc).

O astfel de operațiune, atât de vastă și de sistematică, ce este comună aproape tuturor ariilor așa-numitei „lumi bogate”, s-a realizat prin intermediul unei legislații care este din ce în ce mai puțin atentă la constituțiile născute după al doilea război mondial, și anume a trecut la aplicarea unei reduceri drastice a drepturilor lucrătorilor, permițând astfel grupurilor financiare speculative internaționale să introducă reglementări și proceduri în țările în care statul bunăstării sociale fusese implementat și care aproape că uitase vechile forme de exploatare. Trebuie avut în vedere că doar Germania reprezintă o excepție parțială față de acest sistem, deoarece a preferat să primească din exterior forța de muncă la un cost mai avantajos și a relansat calitatea produselor care a atins chiar bunurile de consum avansate din punct de vedere tehnologic din SUA (ex.piața auto).

Dar, mișcarea generală a capitalismului internațional, ce este gata să profite încă odată de Africa, de exemplu, prin intermediul unei noi forme de colonialismului, de data aceasta urmând fluxul petrolului, s-a întărit datorită extinderii unei piețe nereglementate, pe fondul unui fel de jenă a partidelor politice tradiționale și a lentorii acestora de a înțelege ce se întâmplă în interiorul și în afara granițelor naționale. De fapt, globalizarea a introdus o inversare completă a modului de a efectua politicile naționale și internaționale, și a stabilit un grad de conflict social finalizat, în beneficiul capitalului, să conțină și aproape să anuleze greutatea subiectivă a muncii și a formelor sale de organizare. Esența evoluției de după prăbușirea comunismului nu a fost, și nu trebuia să fie sfârșitul statului-națiune, așa cum mulți au crezut gândindu-se probabil la teoria marxistă a dispariției statului. Ce s-a întâmplat în realitate a fost o adevărată golire a ultimelor funcții reziduale ale vechiului stat liberal, care era foarte bine pregătit pentru a reglementa relațiile dintre cetățeni, pentru a coordona exporturile de produse naționale, schimburile de bunuri și de capital pe plan internațional într-o stare de pace. Însă, în fața dezlănțuirii principiului profitului maxim și mutarea producției oriunde în lume, pentru reducerea costurilor, statele naționale nu și-au exercitat controlul permițând astfel o creștere a șomajului. Partidele politice angrenate în procesul electoral nu au fost capabile să înțeleagă creșterea exponențială a nemulțumirii sociale în fața inexistenței unui interlocutor statal. În plus, spontaneitatea aparentă a economiei mondiale – ideologia conform căreia piața se reglementează singură - a șters progresiv spațiul de negociere socială și a introdus logica forței: grupurile sociale cele mai puternice au fost și sunt astăzi cele care au cele mai mari șanse să câștige partida pentru asigurarea luării deciziilor în stat și în Europa, în timp ce agențiile internaționale de rating au înlocuit înțelegerile internaționale negociate și garantate după încheierea celui de-al doilea război mondial. Războiul s-a mutat în pozițiile băncilor și al jocurilor financiare, în numele autonomiei eterne a pieței.

Criza bunăstării și a instituțiilor a lăsat spații goale în zona politicii, iar participarea democratică s-a transformat într-un joc al diferitelor grupuri de interese ce sunt acoperite în interiorul partidelor sau chiar camuflate în partide: democrația și-a menținut imaginea clasică: alegeri, libertatea presei etc. - dar și-a pierdut forța dialectică, valoarea sa de alternativă sau de opoziție constructivă, iar scepticismul a luat în stăpânire cetățenii, cărora le-a fost sustras rolul de centru focal al politicii și al dezvoltării.

Iar dacă la acestea mai adăugăm și pierderea locurilor de muncă în Occident - cedate țărilor sărace în care muncitorul este plătit cu doar câțiva dolari pe zi - atunci înțelegem cum dezamăgirii i s-au adăugat dificultățile economice, criza generației tinere și tentația de a trece sub simbolul mișcărilor populiste ce promovează închiderea frontierelor naționale, în baza unor modele vechi de tip naționalist. Dar încrederea în democrație pare să fie pierdută în acest moment, iar criza acestui cuvânt aproape magic, de origine greacă, poate fi depășită - poate - numai prin regândirea welfare stat-ului sau - spus altfel - prin recuperarea unei distribuții mai echitabile a noii averi care, în pofida reducerii locurilor de muncă în Occident se realizează încă în fabrici, sisteme financiare, sau în locurile în care banii se fac speculând banii.

Traducere de Sabin Drăgulin

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe