Scurtă trecere în revistă a unor teme relevante în contextul Centenarului

Gabriel Andreescu Publicat la: 29-10-2018

Pe marginea documentarului lui Hans Hedrich

La data de 14 august 2017, în publicația Neuer Weg a fost publicat un lung articol al lui Hans Hedrich (foto) – conform autoprezentării, politolog și activist civic din Sighișoara –, cu un titlu polemic: „Ce «nu» trebuie să știm despre Ardeal, după 1918 – ca să rămânem proști și după 2018” (vezi http://www.neuerweg.ro/ce-nu-trebuie-sa-stim-despre-ardeal-ca-sa-ramanem-prosti-si-dupa-2018/). Articolul fusese gândit să întâmpine Centenarul, motivat poate și de primele semne ale felului în care urma să fie sărbătorit. Apreciind miza și radicalitatea acelui text, Domnul Surján László, președintele Mișcării Charta XXI, dedicate reconcilierii între „locuitorii spațiului înconjurat de Carpați”, m-a invitat să-l comentez pe site-ul organizației. Răspunsul meu, tradus în limba maghiară, avea să fie găzduit de Charta XXI la adresa: http://chartaxxi.eu/mit-nem-kell-tudnunk-az-1918-utani-erdelyrol-hogy-ugyanolyan-ostobak-maradjunk-2018-utan-is/. Cum subiectul este de maxim interes și pentru cititorul român, și pentru publicația Timpul, reiau răspunsul meu în acest număr. Cele enunțate nu presupun cunoașterea articolului scris de politologul Hans Hedrich, căci îi preiau tezele și le deconstruiesc respectând litera și spiritul lor. Singurele elemente adăugate la varianta maghiară sunt subtitlurile, câteva aduceri la zi biografice ori bibliografice, precum și Endnote (un Post-Scriptum).

Cât de justă a fost pacea de după Primul Război Mondial?

Au fost evenimentele și deciziile politice care au dus la formarea statelor naționale din Estul Europei, acum circa 100 de ani, „juste, drepte, democratice, raționale”? Evident, nu. Istoria nu este și nu poate fi expresia hotărârilor drepte și raționale. În particular, la sfârșitul Primului Război Mondial a dominat o fatală voință a răzbunării. Ea a deschis drumul spre cel de-al Doilea Război Mondial.

Schimbarea granițelor din 1918-1920

Declarațiile de unire sau independență puse în act prin tratatele de pace de la Paris semnate la Versailles, St. Germain, Trianon, Neuilly-sur-Seine, Sevres între 1918 și 1920 au schimbat substanțial viața popoarelor din Europa de Est și din Balcani. Putem sesiza evoluții punctuale indiscutabil pozitive. Între acestea aș așeza, având în vedere contextul, oprirea fenomenului de maghiarizare forțată care a fost o politică sistematică în Ungaria, după 1867. Să fi fost schimbarea granițelor din 1918-1920 în ansamblu pozitivă? Nu cred că putem aprecia cât de bune și de rele au fost deciziile de retrasare a granițelor de acum 100 de ani, „în ansamblu” sau în raport cu alte variante posibile. Nu cred nici că am putea vorbi despre o „dreptate istorică” în această materie decât prin excepție (precum dreptatea eliberării Tibetului). Nu avem de ce să apreciem dizolvarea Imperiului Austro-Ungar ca una fericită. Oare nu putea evolua acesta prin schimbări democratice echilibrate spre o proto-Uniune Europeană, evitându-se milioanele de victime ale conflictelor etnice care au urmat? Perspectiva care privește Istoria drept expresia unui determinism implacabil și spre mai multă lumină este esențialmente naivă.

Legitimarea prin istorie și legende

Termenii „națiune”, „teritoriu național”, „istorie națională” aparțin, pe de o parte, sistemului de drept internațional și de relații internaționale, pe de altă parte, descriu acele „comunități imaginate” prin care, odată cu Benedict Anderson, explicăm comunitățile politice moderne. De multe ori (poate de cele mai multe ori!), relațiile cauzale care leagă actualele realități cu evenimente istorice îndepărtate iau forma unor legende menite să legitimeze situația de facto sau, din contră, dorința de a nega această situație în numele alteia, dezirabile. Una dintre marile teme ale științelor națiunii – între care aș include, cu precauție, Istoria – este deconstruirea acestor legende făcând loc unei cunoașteri raționalizate și empatice.   

Temele națiunii și naționalismului

Istoria comunismului românesc explică de ce la începutul anilor ’90, chiar numitele „elite intelectuale” aveau o cultură politică precară. Nu cred că „intelectualii de marcă” rămași la stadiul opiniilor ar avea ceva cu adevărat important de spus astăzi cu privire la temele națiunii și naționalismului. Ar fi de întrebat cât au înaintat pe aceste teme profesioniștii. Or, suntem încă departe de ceea ce se numește stabilizarea, la noi, a unui mainstream în științele națiunii. Alături de rezultatele unor oameni care au o contribuție „luminată” în cercetarea problematicii naționale românești – i-aș numi aici pe Sorin Mitu, Lucian Boia, Bogdan Murgescu, Lucian Năstasă-Kovacs, desigur, nu singurii – sunt insistent promovate marotele unor istorici precum Ioan Aurel Pop și Dinu C. Giurescu (nici ei unici). Faptul că ultimii s-au bucurat de înalte poziții publice (primul devenit președinte al Academiei Române, al doilea, în diferite perioade, senator, secretar de stat în CNSAS, vicepreședinte al Academiei) sugerează preferințele la nivel de stat în această materie.

Și mai problematică este literatura destinată publicului larg. Cărți relaxate și profunde în același timp, precum recentul volum al lui Sorin Mitu, De la Burebista la Iohannis, sunt concurate de scrierile toxice ale foștilor ofițeri de securitate cu grade înalte de tipul Aurel I. Rogojan ori Vasile Mălureanu. Antimaghiarismul trăiește bine astăzi în România întrucât se sprijină pe două resurse substanțiale: lupta pentru legitimitate a fostelor elite opresive ale național-comunismului și mercenariatul intelectual.

Declanșarea Primului Război Mondial

La trecerea a 100 de ani de la începutul Primului Război Mondial, literatura subiectului a fost completată cu câteva cărți substanțiale care ne oferă astăzi o analiză solidă a cauzelor conflagrației, a încheierii ei, a felului în care s-a stabilit pacea și a consecințelor sale. Ele nu confirmă că acel cataclism ar fi „consecința” înfruntării pentru întâietate economică (logica filozofiei marxiste a determinismului istoric). Au contat, desigur, și interesele economice, dar conflagrația a fost rezultatul înserierii unui vast ansamblu de factori, de motivații și chiar întâmplări.

Motivația națională în trasarea frontierelor

Cu atât mai puțin s-ar putea susține că factorii economici au determinat intrarea Ungariei și țărilor vecine în război. Unele chiar au încercat să-l evite: vezi eforturile prim-ministrului ungar István Tisza și ezitările autorităților române. Tratatele de pace au urmat o logică a răzbunării și desconsiderării intereselor țărilor învinse până la periclitarea șanselor de a vedea instaurată o pace europeană capabilă să reziste îndelung. Dar nu cred că se poate elimina motivația națională în stabilirea tratatelor, reducerea lor la un rece și minuțios calcul economic de fragmentare a hinterlandului format din „vastele zone multietnice și multiconfesionale” ale Europei Centrale.

Statutul minorităților naționale după război

Există multe adevăruri exprimate în următoarele puncte ale documentarului, dar voi face referiri mai ales la acele sentințe care-mi par a trăda nuanțe, contexte, adecvarea sau ridică o temă de atitudine.

Ceea ce autorul a definit drept „redefinire arbitrară a grupurilor autohtone, constitutive ca «minorități etnice», supuse voinței unei «majorități»” reprezintă de fapt primul sistem internațional de protecție a grupurilor etnoculturale aflate în minoritate – deci, „minorități etnice”. Liga Națiunilor, garant al respectării tratatelor minorităților și al dreptului la petiție al comunităților în fața instituțiilor Ligii a introdus un sistem de protecție a minorităților, nu unul de supunere la majoritate. Acesta chiar a funcționat, deși nici foarte bine, nici foarte rău. Susținerea lui Hans Hedrich: „Concepția și proiecția de viitor în perioada 1918+ era aceea că «minoritățile naționale» vor trebui să dispară” este cu totul contrară aranjamentelor privind minoritățile naționale stabilite la sfârșitul Primului Război Mondial.

Procese inevitabile

Politica egoistă a guvernelor câștigătoare la tratatele de pace era un efect aproape inerent al redefinirii naționale a statelor care, între noile frontiere, conțineau, după război, alte proporții etnoculturale. Putem defini multe greșeli ale politicilor interbelice (precum colonizarea Transilvaniei și a Basarabiei cu funcționari aduși de la „Centru”) și le regretam post-factum. Aș prefera „judecăților” înțelegerea înșiruirii evenimentelor, a faptului că erau aproape inevitabile – precum a fost și „mișcarea revizionistă ce i-a urmat, împreună cu ascensiunea naționalismului cel mai radical” în țările perdante. Însă niciodată situația maghiarilor în Transilvania interbelică nu a fost atât de marginală precum a românilor din Ungaria Mare – și nici nu putea fi având în vedere că altele erau timpurile, altele erau regulile – între ele, tratatele minorităților și alte obligații internaționale semnate de România. Amintesc acest element căci fără el nu poate fi înțeleasă rezistența retoricii naționalismului românesc din următoarea sută de ani.

Tema atrocităților

De evitat puteau fi și trebuiau să fie atrocitățile, de o parte și de alta. În opinia publică din România, scrie documentarul, nu se vorbește despre „atrocitățile” cu zeci sau sute de morți ale unor detașamente semi-paramilitare românești (vezi „Garda lui Maniu“) împotriva secuilor/maghiarilor. Sunt evenimente aproape necunoscute pentru români, ar trebui să se scrie despre ele și să se vorbească. O carte care le amintește, dar cu o tematică mai amplă, a fost publicată în 2008, la Cluj, de Mihály Zoltán Nagy, Gábor Vincze: Autonomiști și centraliști. Enigmele unor decizii istorice. Transilvania de Nord din septembrie 1944 până în martie 1945. Însă faptul că Hans Hedrich pune crimele de la Ip-Trăznea-Moisei în categoria „evenimentelor și faptelor reprobabile”, în același pasaj în care se referă la „atrocitățile” detașamentelor paramilitare românești, dă un sentiment foarte neplăcut.

Declarația de la Alba Iulia

„Trasarea granițelor României după 1918/1947 s-a făcut fără consultarea populațiilor autohtone (referendum)” pentru că tratatele de pace de la sfârșitul Primul Război Mondial nu au avut intenția să țină cont de referendumuri. Nu prea este în logica negocierilor de pace să dea acestora importanță. Eventual, le-au luat în considerare pentru diferite aranjamente, precum în cazul Insulelor Åland, obligând Finlanda să asigure acestora un statut special. Frontierele nu au fost trasate prin aplicarea corectă a „principiului naționalităților”, invocat ca sursă legitimatoare – evident este cazul Tirolului de Sud sau împărțirii Partium-ului, dominant maghiar. „Dreptul la autodeterminare al germanilor și maghiarilor” a fost refuzat întrucât nu există un drept la autodeterminare al minorităților naționale. Cum facem atunci cu Declarația de la Alba Iulia, pe care autorul o prezintă, cum și era, „votată de un număr de 1 228 de cetățeni ai Ungariei, de naționalitate română, dintr-un total de aproximativ 100 000 persoane venite la Alba Iulia, privind alipirea zonelor locuite de ei, la Regatul României”?

Declarația de la Alba Iulia a căpătat aura unui act fondator al României Mari și deconstrucția acestei legende (nu faptul, autentic, ci semnificarea) este o obligație de profesionist. Adunarea de la Alba Iulia nu a reprezentat un „act de legitimare”, ci un „ritual de legitimare”. Ea nu avea autoritatea să transmită statutului român dreptul asupra Transilvaniei. Aceasta au făcut-o Tratatele. Dar nici să vorbească în numele României Mari în ce privește autodeterminarea internă a secuilor și sașilor și deci „respectarea promisiunilor” din textul Declarației. Nu se poate susține simultan, pe de o parte, lipsa de relevanță a Declarației și, pe de altă parte, autoritatea promisiunilor făcute în textul ei.

Motivația plecării germanilor din România

Amestecarea politicilor de după 1945 cu cele interbelice este una dintre cele mai serioase slăbiciuni a documentarului. Cauzele și semnificația unora și altora sunt foarte diferite. Plecarea a circa 100 000 de maghiari și a unor sași după 1918 are cu totul altă natură decât deportarea internă sau externă a germanilor imediat după război (politică dictată de Moscova) sau vânzarea ulterioară a acestora, împreună cu a evreilor, până în 1989. Să vorbești despre „alungarea (epurarea) minorităților din Transilvania” e o fantezie. Germanii nu au fost alungați. Până în 1989, erau forțați să rămână, doar plata unor sume le deschidea granița României. Maghiarii au părăsit țara din motivul care face ca diaspora română să atingă astăzi circa trei milioane. Românii greco-catolici „au fost arondați în 1948 Bisericii Ortodoxe” tot în urma politicii Moscovei, ordonată în toată zona de influență. E adevărat că național-comunismul a recuperat în interes propriu reprimarea Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) ؘ– ceea ce explică implicarea statului român postdecembrist în punerea de obstacole revenirii la greco-catolicism –, dar acesta este un fenomen relativ târziu. Să interpretezi plecarea sașilor din România drept rezultatul unei comunizări și apoi a unei privatizări nepricepute explicate etnic sună straniu. Ca și fantezista afirmare în România a interesului geopolitic al Franței, care, aflată în competiție cu Germania, i-ar seduce pe români cu „măguliri francofone”.

Relevanța istoriei din perspectiva dreptului internațional

În ce privește trecerea în revistă de către documentar a unor noțiuni de drept internațional, desigur, este bine venită. Dar interpretarea nu e întotdeauna ar fi riguroasă. Desigur, „Ardealul a aparținut legitim, pe rând, Regatului Ungar, Imperiului Habsburgic, Austro-Ungariei până în 1918, indiferent cum ar fi ajuns în posesia lui, cu multe secole în urmă”. Nu este relevant ce s-a întâmplat acum 1 000 de ani pe aceste teritorii, scrie Hans Hedrich. Adevărat, în sensul dreptului internațional, dar la fel de nerelevant este pentru situația frontierelor din anii 2000, situația lor în 1914.

Când poate fi secesiunea legitimă ?

În ce privește eventualele nedreptăți colective comise de o etnie față de cealaltă, documentarul afirmă lipsa lor de semnificație în raport cu statalitatea. Pe vremuri, lucrurile stăteau formal astfel, deși unele teritorii au fost cucerite motivându-se comportamentul unor state față de comunități „semene” – vezi pierderile teritoriale ale Turciei în favoarea Rusiei care îi reproșa, motivat sau nu, piedicile puse ortodocșilor. Or, astăzi situația s-a schimbat și formal. Dreptul internațional începe să recunoască acceptabilitatea secesiunii atunci când comportamentul represiv față de o comunitate națională nu mai permite reconcilierea. Avem în față exemplul viu al statului Kosovo, desprins din Serbia. Contrazicându-și alte afirmații, documentarul preia această idee când susține că „pe baza dreptului internațional, secuii ar putea invoca, foarte teoretic, dar totuși legitim, dreptul la autodeterminare externă, adică ruperea de România, care le refuză dreptul legitim la autodeterminare internă”. Ideea este un evident exces. Am susținut constant firescul ca secuii să beneficieze de înființarea unui Ținut Secuiesc. Dar aceasta pentru că ar fi bine și pentru ei, și pentru români. Nu în numele unui „drept legitim la autodeterminare internă” pe care nu îl au – acesta este recunoscut doar popoarelor indigene.

Obligațiile României față de minorități

În raport cu tratatele semnate de România privind drepturile minorităților naționale (toate din cele existente), standardele acestor drepturi, în țară, sunt superioare celor internaționale. Se manifestă un fel de „hărțuire” a maghiarilor în exercitarea drepturilor recunoscute formal, dar, după aprecierea mea, nu la un nivel care să facă sistemul drepturilor speciale unul de fațadă. Prin însăși natura sistemului internațional de protecție a minorităților naționale, acesta este unul slab, incapabil să răspundă nevoilor unor minorități istorice puternice, precum maghiarii din România. Ca urmare, atitudinea statului român față de minoritatea maghiară nu e vinovată de nerespectarea tratatelor internaționale, ci de nerecunoașterea faptului că, pentru a se simți stabilă, confortabilă, minoritatea maghiară are nevoie de drepturi în plus față de cele susținute internațional – precum autonomia cu statut special al Ținutului Secuiesc.

Arbitraje, dictate și tratate

Cedarea de către România a Transilvaniei de Nord către Ungaria în 1940 s-a numit „arbitraj”, nu „dictat”, iar insistența istoricilor români în folosirea acestui ultim cuvânt poate nu e de foarte bun gust. Ea a avut însă aceeași natură cu cedarea de către România a Basarabiei: a fost impusă prin forță. Consider comentariul documentarului „acord totuși acceptat” neavenit. Actele obținute prin imposibilitatea victimei de a se apăra nu sunt legitime nici în viața internă, nici în cea internațională a statelor. Comparația cu „dictatul de la Trianon” este improprie. Acela a fost un tratat de pace semnat între învingători și învinși care urma toate procedurile și garanțiile internaționale din acel moment.

Concluzie

În concluzie, documentarul lui Hans Hedrich scoate la lumină aspecte din care se poate învăța, dar și greșeli utile pentru a ști ce nu trebuie repetat. Rămâne marea întrebare: ce facem cu acest trecut după ce l-am interpretat? Este util pentru maghiari să se lamenteze, astăzi, de pierderile de la Trianon? Ce au de așteptat românii de la celebrarea câștigurilor teritoriale de la sfârșitul Primului Război Mondial?

Endnote

Asociez „elita intelectuală” cu ”o cultură politică precară” în sensul filosofiei elitiste, asumată la noi de majoritatea intelectualilor publici în subteran sau doar implicit înainte de 1990, vocal, după Revoluție. Din această perspectivă, inteligența, educația și experiența le asigură intelectualilor „de elită” capacitatea de organiza mai bine decât alte categorii viața comunității și deci i-ar face „mai legitimi” să aibă poziții de autoritate în societate. Prezumția elitistă ar fi că abilitățile generale acoperă „știința” scopurilor și mijloacelor organizării puterii, necesare asumării statutului de lider. Or, din perspectiva câtorva decenii, aș spune că înțelegerea de către intelectualii publici a scopurilor și mijloacelor puterii era și nu putea fi, în 1990, decât precară.

Post-Scriptum

Trecerea a 100 de ani de la Rezoluția de la Alba Iulia acorda o șansă meditației asupra adevărurilor și sensurilor Istoriei. Din păcate, oportunitatea pare să fi fost ratată. În spațiul public, tema întemeierii României Mari continuă să fie dominată de poncifele național-comunismului. Academia se află astăzi în posesia teoreticienilor antimaghiari, televiziunile, inclusiv cele care motivaseră speranța unei atitudini competente, precum Adevărul LIVE, confirmă că sunt sclavele ratingului și deci ale populismului, rețelele sociale oferă mai ales o colecție de stereotipuri. Acesta este contextul pe care l-am avut în gând răspunzând politologului Hans Hedrich. Provocator și partizan până la nedreptate, articolul său încuraja aspirația pentru adevăr și neutralitate. Principala sa calitate era de a fi făcut un tur de orizont temelor sensibile ale problematicii româno-maghiare generate de schimbările de la sfârșitul Primului Război Mondial. Apreciez faptul că revista Timpul a propus reluarea replicii la tezele lui Hans Hedrich, aducând la lumină temele controversate cu două luni înainte de celebrarea zilei de 1 Decembrie 1918.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe