Claudiu M. Florian – Vârstele jocului. Strada cetății

Mihaela Toader Publicat la: 29-10-2018

Emoțiile sau sentimentele copilăriei seduc cel mai adesea maturitatea ființei care se lasă cuprinsă de reflecțiile ce le propagă, nuanțând impresiile jocului vieții. O invitație la jocul copilăriei sau „jocul istoriei cu individul” este romanul Vârstele jocului. Strada cetății al cărui autor este Claudiu M. Florian. Cartea a fost scrisă inițial în limba germană și a fost publicată la Editura Transit, Berlin cu titlul Zweieinhalb Stârche – Roman einer Kindheit in Siebenbürgen. Volumul în limba română, apărut la Editura Polirom și care a primit Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, ediția 2016, a fost tradus în Ungaria în 2017, iar în Macedonia și Serbia, în 2018, ne vorbește despre „descoperirea lumii și a propriei identități de către un puști de cinci-șase ani, într-un colț multietnic transilvănean, în România anilor ’70.

Romanul reflectă „o continuă pendulare, din perspectiva copilului, pe alocuri plină de umor, între spații, epoci și culturi diferite”, într-o lume „ce se dezvăluie celui mic ca fiind marcată de noțiuni elementare și totuși contradictorii: totul se întâmplă aici, dar mai multe gânduri se îndreaptă către Îngermania; toți și toate sunt de-mai-multe-feluri, mai puțin copilul singur la părinți; rudele, fie ele oltenești, săsești sau mălurene, sunt altceva decât ăștia, executanți nevăzuți ai unei voințe dominante; omuleții din televizor pot vorbi tare și nestingherit, pe când cei din aparatul radio vorbesc doar într-ascuns și pe șoptite”.

 

Toți și toate sunt de-mai-multe-feluri

Scriitorul Claudiu Florian ne surprinde de la începutul cărții cu imensa nevoie de mirare care este copilăria, așa cum afirma cândva însuși Victor Hugo, pe care ne-o înfățișează prin ochii, mintea și sufletul unui copil de câțiva ani care explorează fiecare întâmplare personală printr-un filtru al minții ce abundă de propriile înțelesuri. Micuțul e singurul care poate vorbi cu amândoi bunicii în fiecare limbă în parte deoarece „Bunicul limba Bunicii nu o vorbește, iar ea limba Bunicului nu o cântă. Fiindcă Bunica și Bunicul sunt ei înșiși de-mai-multe-feluri”.

Pentru copil, e o permanentă (re)gândire sau (re)analiză a cuvintelor din română în germană și invers sau/și când Bunica vorbește în săsească. Pe Nenea Suciu, un prieten de-al Bunicului pe care Bunica îl numește Saufbruder – „frate de pahar”, cel mic preferă să îi spună Nenea fiindcă gândește el: „în germană la Nenea se zice Onkel. Care Onkel tot în germană mai înseamnă și unchi. De aceea despre Nenea Suciu e mai sigur de vorbit în românește. Pentru că el nu e un unchi adevărat – doar un nene”. La fel și zilele „pot fi și ele de-mai-multe-feluri. Cele mai multe seamănă una cu cealaltă și se scurg la fel, însă sigur există și zile care sunt altfel”. Ceea ce încearcă să deslușească cel mic, ca martor și trăitor al celor vremuri ceaușiste din România, pe care scriitorul Claudiu M. Florian ni le prezintă într-o manieră subtilă, dar pregnantă în viața de zi cu zi, sunt omuleții din televizorul brun-roșcat care vorbesc nestingherit, iar la radio se ascultă și se comentează în șoaptă de către Bunicul și Bunica.

Cu timpul, copilașul descoperă, prin intermediul Bunicii, că părinții lui trăiesc la București, care se află „dincolo de Dacia și de Jilbert și care de acolo sus, de pe cetate, nu e de văzut”. Copilul gândea astfel că, de la o vreme, fiecare cu răbdare, îl fac să priceapă că Bunica și Bunicul „nu ar fi adevărata mea mamă și adevăratul meu tată”. Tatăl și mama ar fi, „chipurile, cei doi oameni veseli care ne vizitează din când în când și care de fiecare dată se simt aici ca acasă”. Dar, „ei, părinții, fac la rândul lor parte dintre oamenii care se cheamă că ar fi existat încă înaintea mea și care povestesc despre lucruri pe care eu însumi nu le-am văzut și nu le-am atins. O mai fi cineva pe lume care încă nu a existat atunci când a fost pe cale să încep eu să exist? Și cam pe când am început eu să fiu?”.

Jucăria pe care o primește de Crăciun de la bunici e o mașinuță chinezească cu doi omuleți din cauciuc. Deși micuțului nu îi place în mod deosebit jucăria, nu se revoltă, ci își trăiește propria dezamăgire gândind că data viitoare va cere un frate. Lumea interioară a copilului cu toate trăirile sale sunt relatate de către autor cu un deosebit talent, ce reușește să cuprindă cititorul în emoțiile puștiului din roman sau în propriile secvențe din copilărie.

 

Îngermania și Dingermania

Copilul de câțiva anișori ne înfățișează, grație scriitorului Claudiu M. Florian, nu doar lumea sa plină de jocuri, ci și istoria lumilor de atunci, care abundă de simboluri și sinteze pe care noi, cei mari, maturi, nu le-am înțelege decât din perspectiva de astăzi. Puștiul oferă o istorie și o imagine politică a anilor imediat după 1970 nu doar din postura de martor, ci și a înțelegerii subtile a trecutului. De pildă, are ocazia să îi cunoască pe ce doi unchi Dingermania împreună cu fetele și Mercedesul alb, observând, astfel, diferențele cu ce ar fi acolo Îngermania.

Să descoperi mereu ceva nou și să te uimească e specific copilăriei. Micuțul analizează întâmplările și tot ce aude de la unchi și bunici cu naturalețea specifică vârstei, dar și cu maturitate, amintindu-ne, parcă, să privim lucrurile prin ochii de copil pentru a avea claritatea vieții zilnice. Nu înțelege cine sunt rușii sau de ce bunicii și rudele folosesc prea des, mai ales când vorbesc în șoaptă, aștia, ăstora. Claudiu M. Florian are meritul de-al introduce pe cititor în fabuloasa imaginație a gândirii puștiului, ce reușește să captiveze.

Episodul vizitei micuțului la București sau la bunicii din partea tatălui său, Călin, din Malu abundă de experiențe dintre cele mai diverse sau mai degrabă diferite de viața de la Gilbert de pe strada Cetății. Satul „arată ca la Gilbert. Doar că fără dealuri și fără păduri. Și fără Otata. Și fără casele late și șurile alea înalte. Și fără săsește. În general, fără tot ceea ce-mi e cunoscut de la Gilbert. De fapt, nu arată deloc ca la Gilbert”. Micuțul mai observă că „strada pe românește se cheamă aici altfel decât la noi. Aici i se zice uliță – tot pe românește. Sună ca un nume de alint”. La Malu, discuțiile dintre tatăl său și frații acestuia, la care asistă și băiețelul, sunt o imortalizare în cuvinte a unor imagini din fresca socialismului românesc, ce contribuie la înțelegerea trecutului generației de după 1970.

Un moment important este și acela când micuțul devine șoim al patriei în ultimul an de grădiniță, laolaltă cu colegii săi. O surpriză ce se aștepta a fi plăcută a devenit neîncăpător de înțeleasă ca o dezamăgire. La grădiniță, urmează să experimenteze sentimente noi: „Karoline continuă să-mi dea calde dureri de burtă doar când o zăresc. Nu știu de ce și nici cum de reușește. E pur și simplu Karoline și o iubesc, deși ea nu mă întreabă niciodată dacă o iubesc și nici eu nu trebuie să spun da, așa cum face Mama-cea-tânără cu mine, de fiecare dată când se întâmplă să treacă pe aici”.

Romanul lui Claudiu M. Florian se descrie ca fiind „despre origini și mentalități, propagandă și realități istorice, statornicie și emigrare, ocrotire și nesiguranță, integritate și compromis într-o țară evoluând sub semnul independenței în plan extern și al oprimării interne”. Toate acestea privite și înțelese prin mintea copilului de câțiva anișori care conduce cititorul simultan prin istoria generației anilor ’70 din România, printr-un timp al trăirii în diversitate și al acceptării în iubire a oricăror probe de viață, dar cu mentalitate de învingător.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe