EstEtica

Maria Bilașevschi Publicat la: 29-10-2018

Pornind de la un titlu ce ne incită imaginația, Estetica Estului, Etica Estului, artistul Serge Vasilendiuc ne-a propus două ipostaze ale creației sale, ambele provocatoare, ambele pline de profunzime. Cu un palmares expozițional de invidiat, curtat de marile galerii ale Europei, artistul a venit la Iași cu o expoziție retrospectivă dispusă pe simezele Muzeului de Artă, Complexul Muzeal Moldova Iași.

Serge Vasilendiuc s-a născut în martie 1972 în Bălți, Republica Moldova. Imediat după Revoluție a devenit student al Academiei de Arte „George Enescu” din Iași, Facultatea de Arte Plastice, Decorative și Design, la secția pictură, clasa profesor: Liviu Suhar și la secția Pedagogia artei, clasa profesorilor: Ioan Gânju și Valeriu Gonceariuc. În prezent, este doctor în arte vizuale ca urmare a tezei susținute la Institutul de Artă al Universității Pedagogice din Cracovia și lector univ. dr. la Universitatea „Hugo Kołłątaj” din Cracovia.

Ce înseamnă de faptă EstEtica? Răspunsul nu poate fi condensat într-o formulă, ci necesită o decantare, o pătrundere în esența picturii lui Serge Vasilendiuc. Selecția făcută de către artist (1994-2018) demonstrează un spirit rațional, determinat, termeni defini­torii, dar și poli în care se acumulează tensiunea, emoția, afectivitatea ce rezultă dintr-un panteism natural și logica impusă de cunoașterea normelor ce observă compunerea și eficiența imaginii. Cred că forța resurselor cu care se alimentează conținutul artei acestui mare artist sunt cosmopolitismul cultural, cunoașterea lăuntrică a naturii, studiile aprofundate ale meseriei artei în sine. Profesionist exersat, Serge Vasilendiuc balansează cu lejeritate dinspre un structuralism animat de construcție spre un inedit apetit pentru organizare compozițională, spre o relație dintre forme ce merge dinspre discursul controlat spre o poetică a aluzivului.

Artistul construiește o altă realitate, pictura fiind într-o legătură subtilă și permanentă cu aceasta, dar transfigurând-o. Pictura lui Serge Vasilendiuc este o probă de imaginație, meditație și forță asupra formei și culorii, chiar când este simplificată până la urzeală, păstrând o nostalgie a modelului pe care îl reinventează după strategii ale memo­riei.

O primă parte a creației sale poate fi percepută drept o pictură sinte­tică, în care primează construcția concretă, fermă a imaginii, accentele figurale fauve și pulsațiile unor siluete, forme ce emerg dintr-o știință mult exersată a compunerilor ritmice și geometrice explicite. În fiecare pânză deduci nevoia de figurativ prin constantul apel la un echilibru expresiv între zonele de mare consistență, animate sau zbuciumate și pauzele preponderent calitative, ce servesc ca suport eterogen sau complementar pentru desfășurarea celor dintâi. Fiecare fragment în parte conlucrează la totul final și de aici statutul cromatic expresiv ce se traduce într-o cheie de armonie unitară, prin ponderarea raporturilor complementare între roșu și verde, fiecare pus în evidență prin treceri subtile, gradate, care asigură acel echilibru. Naturalețea directă a spațiului definește aproape tipologic un spațiu metafizic, în care materiile prime ale lumii pot fi atinse în cumpănirea lor ritmică de o aspirație „trans-orizontică”, cum o denumește Blaga, o posibilă definiție a dorului.

Dimensiunea metafizică a picturii lui Serge Vasilendiuc nu este o dimensiune pur plastică, chiar dacă aceasta se manifestă din punct de vedere estetic, și anume, drept o colecție de principii arhitecturale referitoare la clădirile și crâmpeiele de viață umană. Aici apare cea de-a doua parte a creației lui Serge Vasilendiuc, ce ne arată că, de fapt, toate reperele fizice (clădiri, ulițe, ziduri) se pliază și dau viață unei noi dimensiuni. Modul în care este structurată o astfel de profunzime metafizică nu este altceva decât estetică și, în consecință, se vorbește de o estetică metafizică. Mai mult, această estetică metafizică înțeleasă și în termenii pe care de Chirico îi trasa în pictură, însumează nu doar frumusețea, ci un anume lirism al spațiului, ceea ce duce la o poezie a arhitecturii, a prezenței (deși absentă din punct de vedere figurativ), a umanului în spațiu. Însă nu vorbim doar despre lirism atunci când privim structurile modulate după un tipar geometric, ci despre însăși dimensiunea metafizică a vieții și a istoriei, despre acele momente dintre existență și visare.

O altă caracteristică a picturii lui Serge Vasilendiuc este solitudinea; la nivel vizual emerge din lipsa prezenței umane, anunțând existența în lipsa prototipului real și o solitudine a profunzimii dată de dimensiunea onirică, suprarealistă de tratare a semnelor și simbolurilor, mai exact pierderea asocierilor cu realul și tratarea acestora drept semnificanți autonomi. O stare de solitudine nu în sensul alienării, ci al unei introspecții ni se relevă din lucrări precum Echinox, Arca, Estul Vestului, în care spațiul pendulează între iluzie și o construcție după datele realului.

Dar cel mai important aspect ce-i reușește picturii lui Serge Vasilendiuc este transcendența, nu dintr-o realitate a prezentei lumi în alta ce nu poate fi deslușită și reprezentată, ci o transcendență ancorată puternic în lumea noastră, în rânduirea sa limpede. Aceasta animă nu doar prin tehnică și cromatică, ci prin realitatea-i intrinsecă ce în cele din urmă preia reprezentarea însăși.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe