Terapia prin artă cu aplicații în arta teatrală

Dana Țabrea Publicat la: 29-10-2018

La granița dintre artă și psihoterapie, terapia prin artă se referă la modalitățile de expresie creative folosite de terapeut pentru a-i ajuta pe alții să atingă o stare de bine datorită interacțiunii, comunicării, liberei exprimări etc. Vindecarea și în acest sens schimbarea de sine ar constitui principalele mize ale terapiei prin artă. Mă interesează manifestările artistice care, într-o formă sau alta, aduc în discuție schimbarea de sine prin altă sau pot fi discutate din perspectiva terapiei prin artă. În acest sens, am participat la diverse evenimente interpretabile din acest punct de vedere și am meditat asupra lor. Rândurile ce urmează reprezintă rezultatul reflecțiilor mele și doar câteva dintre mostrele de artă teatrală luate în considerare cu acest prilej și în scopul precizat.

Spre deosebire de alte dăți, când am căutat spectacolele relevante pentru teoriile științifice care mă preocupau (parcurgând astfel traseul de la teorie la practică și aplicație, studiu de caz), de această dată anumite manifestări artistice m-au făcut curioasă cu privire la domeniul terapiei prin artă, decizând astfel că doresc să aprofundez și la nivel teoretic acest domeniu (și parcurgând astfel drumul de la practică și aplicație relevantă, la teorie). Mi-am propus ca atunci când exemplele strânse vor fi suficiente să încerc să teoretizez eu însămi cu privire la chestiunea terapiei prin artă. Deocamdată, mă situez în stadiul unor reflecții pe marginea unor fenomene spectacologice.

 

Rolul artei este acela de a vindeca sufletul

Rolul artei este acela de a vindeca sufletul, pe cel al micilor performeri care transpun perspectiva lor asupra lumii prin semne cărora li se adaugă mijloacele artistice (imagini sugestive, având uneori funcție de simboluri și sound plastic), dar și pe cel al spectatorilor care devin părtași, prin propriile neîmpliniri, absențe, diferențe etc., la lumea celor izolați de restul prin anumite deficiențe senzoriale, compensând prin dezvoltarea altor abilități, sensibilități și simțuri. Mă refer la Visând glasuri de la Sibiu, un spectacol transparent, emoționant prin care se urmărește crearea unei punți emoționale empatice între mai micii sau mai marii spectatori și lumea copiilor cu deficiențe de auz și, prin extrapolare, încercarea de a-l înțelege pe celălalt, oricât de diferit; folosirea limbajului semnelor pe scenă și nevoia de a conferi teatrului o funcție cultural-educativă și terapeutică.

Prin monologurile pe care le construiește și pe care copiii, asistați de actrița Claudia Stühler le redau prin semne, Lavinia Braniște reușește să surprindă foarte bine următoarea idee: în cazul persoanelor care au un deficit în ceea ce privește unul dintre simțuri (vizual, auditiv, tactil, olfactiv, gustativ) se dezvoltă mai mult celelalte. E celebru deja cazul pictorului John Bramblitt care a început să picteze după ce și-a pierdut vederea la 20 de ani. Pictura a fost în cazul său o terapie, ajutându-l să treacă peste un moment dificil al vieții lui. John Bramblitt folosește puffy paint, un fel de vopsea în relief, cu o textură ce poate fi simțită tactil. Deosebește culorile prin diferența de textură dintre vopsele. În cazul său, simțul tactil îl suplinește pe cel vizual, memoria și imaginația s-au dezvoltat foarte mult, în mod compensatoriu. Situația expusă e de regăsit în cazul oricărei deficiențe de ordin senzorial sau fizic, înnăscută sau dobândită. Cazul Anitei Hollander este surprinzător pentru lumea teatrului. Anita Hollander este o actriță activă deși nu are decât un picior. Și-a pierdut un picior în 1977 pentru că a avut cancer. Mai mult, un personaj feminin a fost special inventat pentru ea în spectacolul intitulat Still Standing.

Cu mențiunea că Nicoleta Lefter valorifică tot lirismul și imaginația de care dau dovadă persoanele cu deficiențe de auz aflate în postura de a construi o lume a sunetelor mute care nu se aud, dar sunt colorate, au gust, miros etc. Pe lângă dezvoltarea unor simțuri compensatorii, sensibilitatea celor doi copii din Visând glasuri e neobișnuită, lucru care reiese din metaforele puse în joc, având un foarte mare impact emoțional asupra publicului. Nicoleta Lefter îi prinde pe cei doi copii cu deficiențe de auz într-un spectacol care reprezintă în același timp evocarea vie a universului lor particular, o lume definită printr-o mare absență (cea a sunetului) și de multe alte prezențe care vin să suplinească respectiva absență (visuri, vise, coșmaruri, speranțe sau temeri, senzații compensatorii exacerbate, imaginație și metaforă). Întregul scenic e compus din imagini, simboluri, text, SUNET, metaforă, poezie și foarte multă candoare, iar cei doi copii cu deficiențe de auz nu au acces la acest univers scenic în întregul său, mai întâi ca performeri în spectacol și în al doilea rând pentru că latura sonoră le e inaccesibilă. Cu toate acestea, se descurcă admirabil, drept urmare și dovadă a unor exerciții serioase. Spectacolul dovedește că s-a lucrat considerabil și în ceea ce privește sincronizarea între elementele din care se compune (imagine video, textul proiectat spre buza scenei, semn, sunet).

 

Autism, inadaptare, vindecare

Ne-am învățat să catalogăm normalitatea în funcție de regula pe care o conferă majoritatea, însă lumea interioară uimitoare și sensibilitatea exacerbată a copiilor autiști îi fac pe copiii autiști demni de admirație și de a fi invidiați. Copiii cu autism au un univers senzorial fascinant: percepând stimulii într-un mod complet diferit față de ceilalți, copiii cu autism pot avea o acuitate vizuală ieșită din comun (o uimitoare capacitate de a transpune limbajul abstract, literele în imagini) sau abilități neobișnuite (care s-ar apropia de ingenioasele meșteșuguri ori arte întâlnite la chinezi, cum ar fi celebra sculptură în orez ce necesită migală,  îndemânare și ingeniozitate). Adaptarea copiilor autiști  e cu atât mai dificilă cu cât lumea căreia ar trebui să i se ofere nu e nici pe departe la fel de bogată ca lumea lor interioară.

Acesta e în linii mari conceptul de bază al spectacolului Refracție. O perspectivă asupra autismului de la București, la care se adaugă faptul că acești copii nu înțeleg lumea exterioară, dar, dacă ar avea posibilitatea să o facă, nu ar putea suporta ipocrizia, malițiozitatea, nepăsarea celorlalți ori faptele lor reprobabile și nu ar accepta multe din lucrurile care nouă, celor așa-zis normali ne par a fi cât se poate de firești. În spectacol sunt implicați copii cu autism, iar performerii în frunte cu Nicoleta Lefter fac cunoscute caracteristicilor copiilor autiști, care îi fac altfel decât ceilalți și conduc la marginalizarea lor în societate. După momentul de maximă intensitate, cu un mare impact emoțional când sunt exprimate fricile – anxietatea generalizată resimțită de copilul autist atunci când ia contact în mod forțat și brutal cu lumea exterioară –, realizezi, empatizând cu protagoniștii, că, fie că e vorba de terapie prin artă, fie că nu, nu ai de ce să te (mai) temi.

 

Transplant – despre artist ca medic al societății

Transplant – despre artist ca medic al societății este chiar titlul unei manifestări organizate de Borderline Art Space din Iași în parteneriat cu Spitalul Clinic „Dr. C.I. Parhon”. Caracterul terapeutic al artei este testat prin scoaterea materialelor expuse de artista Delia Andrieș din cadrul expoziției și reexpunerea acestora la spitalul din Copou. Expoziția a fost însoțită de un performance-lectură pe care artista l-a susținut în fața personalului Secției de Nefrologie a spitalului. Personalul spitalului a luat contact cu arta contemporană la ei acasă, arta venind astfel spre ei și nu invers, acesta din urmă fiind periplul obișnuit al persoanei interesate de artă, îndreptându-se spre galeria contemporană. Caracterul terapeutic al artei ar fi fost pe deplin probat dacă adresabilitatea spre pacient ar existat clar proiectată, dacă s-ar fi organizat acest recital sau performance recitativ chiar în saloanele pacienților de spital. Doar în acest caz, rolul curativ ca atare al artei ar fi fost evident, iar miza proiectului cu adevărat asumată.

Dar chiar și așa, ducând arta în casa medicilor, aceștia au fost scoși din zona lor de confort. Unghiul din care e privit spitalul, ceea ce poate crea, la un nivel de suprafață, disconfort; scos din elementul său cotidian și din rutină, omul va căuta întotdeauna să se protejeze din reflex printr-un zâmbet condescendent, prin amabilitate mai mult sau mai puțin trucată, dând de înțeles artistului (străinului) că nu-i decât un străin și că va rămâne astfel, ca nu va fi privit altfel, indiferent dacă ținuta sa de medic gata să intre în operație (sau de pacient gata ieșit din operație) este mai potrivită cu locația în care se află decât ținuta în care cei de-ai casei sunt surprinși de momentul performance-ului. Spitalul nu este o galerie și nu este un loc unde să se desfășoare performance-uri, deci din start va exista un feeling al unei bizarerii (pentru spectatorii din interior). Aceasta este, fără îndoială, atitudinea comună. Deoarece, după ce convenția este asimilată și acceptată, artistul va fi și el acceptat deopotrivă cu arta sa.

Capacitatea artistei Delia Andrieș de a se transpune total în spectacol este demn de admirație. postura în care se află ca artist și om, la care am făcut succinte referiri mai sus, se oglindește foarte bine în atitudinea ei (afabilă, împărțind medicilor foile de pe care tocmai a citit și încercând o abordare de tip participativ). Ritmul în care se derulează performance-ul și tonul vocii artistei dobândesc caracterul unei incantații. Conținutul este profund, anume selectat să copleșească audiența. Atmosfera creată e una apăsătoare, gravă, iar recitalul nu face apel direct la mentalul și conștiința auditorului, ci mai curând la subconștient. De aceea, îmi imaginez un public care ar asculta-o pe Delia Andrieș cu ochii închiși, ca atunci când ar fi vorba de un ritual și cânt. Termenii gravi au o anumită sonoritate pentru cel ce ascultă (cred că simțul auditiv este în cazul de față cel mai solicitat deoarece ținuta vestimentară a artistei nu se schimbă, în timp ce vocea se modulează în concordanță cu starea de spirit creată și în funcție de gravitatea celor exprimate), iar atunci când nu se oferă soluții propriu-zise la nivel conștient, intră în joc subconștientul celui ce ascultă. Foarte mulți termeni religioși sunt prezenți,  iar senzația că am fi de față la un anumit ceremonial trimite înspre conceptul performance-ului: arta poate avea un caracter terapeutic, nu injecțiile ori medicamentele vindecă, ci doar Dumnezeu. E extrem de profund, performance-ul semănând cu o rugă, cu rugăciunea unei vestale către călăul ei.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe