Mina Decu sau poezia ca desprindere de sine

Romeo Aurelian Ilie Publicat la: 29-10-2018

În colecția „Debut” a editurii Charmides a apărut anul acesta o nouă carte de poeme, cel puțin surprinzătoare, purtând o semnătură cel puțin inedită: desprindere – autor Mina Decu. Spun „inedită” întrucât numele poetei este prea puțin cunoscut publicului larg; Mina Decu s-a ținut departe de publicațiile culturale, preferând să lucreze la această carte undeva, într-o buclă personală, reușind să iasă la suprafață cu un volum de debut puternic, remarcabil în primul rând prin forța construcției. Pentru că încă de la prima lectură, cititorul avizat va remarca faptul că este o poveste în versuri, un metapoem bine sudat, proporționat în trei calupuri majore, cel din mijloc fiind, evident, epicentrul, iar cel ce îl precede și cel ce îl urmează fiind porțile magice de intrare, respectiv de ieșire din poveste.

De altfel, volumul beneficiază și de două chei de lectură, dispuse la intrare, sub formă de motto: „Așteptarea începe atunci când nu mai e nimic de așteptat, nici măcar sfârșitul așteptării; așteptarea ignoră și distruge ceea ce așteaptă; așteptarea nu așteaptă pe nimeni”. (Maurice Blanchot) și „aleg cu încăpățânare altenativa de a nu alege; aleg deriva: merg mai departe”. (Roland Barthes). Așadar, urmează o poveste despre (non)așteptare și (non)alegere.

 

O introducere-avertisment

Prima secțiune a cărții este introdusă de un fel de avertisment: „ceea ce vei afla acum va fi adevărat numai azi”, ceea ce induce ideea unei imponderabilități temporale, a unui prezent interior, de unică folosință, apanajul celor ce își refuză atât trecutul, cât și viitorul, altfel spus, a celor ce trăiesc sub zodia unei aparente neasumări a faptelor și a gândurilor, realitate susținută încă din primul poem: „la ora la care mamele visează că/ își mângâie copiii/ eu bântui pe străzi/ prin parcuri/ privesc insulele mici și lebedele/ deloc grațioase/ beau bere fumez și mâinile îmi miros a fier/ uneori nu înțeleg de ce sunt fericită/ dar de cele mai multe ori nu e cazul”.  

Parcurgând cu atenție poemele din acest prim ciclu, se înțelege și de unde vine această atitudine – din asumarea unei trăiri în ritmul sângelui și a tuturor mișcărilor organelor interne: „desfă picioarele/ acolo/ pe interiorul pulpei drepte/ se află ceva ce duce direct/ la o anumită arteră/ dacă știi să atingi/ întrerupi curgerea/ smintirea ce corupe copilele rămase/ în sânge/ nimic nu-ți poate fi mai aproape acum/ și e numai bine așa”. De altfel, „sângele” se va dovedi a fi chiar laitmotivul poetei; o însoțește pe tot parcursul volumului fără însă a crea senzația de panică, ci pur și simplu fiind borna la care se raportează întreaga construcție. De altfel, aceasta predilecție spre visceral este un element de noutate pentru poezia românească, ea venind pe filieră sud-americană, mai exact prin intermediul poeziei și a romanelor poetice ale scriitorului mexican de origine chiliană, Roberto Bolaño.

 

„a fost odată și o dată n-a fost”

De altfel, ciclul central, epicentrul, stă cu atât mai mult sub zodia acestui autor și a unuia dintre cele mai cunoscute romane ale sale, Detectivii sălbatici, fiind conceput chiar sub forma unui șir de poeme-bloc ce oferă mai degrabă senzația de miniroman, având ca element central „drumul”, înțeles însă nu atât ca un drum spre o destinație fizică, ci mai degrabă ca un parcurs inițiatic a cărui miză este cunoașterea de sine. Iar faptul că avem de-a face cu o poveste ce nu se vrea a fi poveste, ci mai degrabă căutare, reiese atât din mottoul acestei părți: „a fost odată și o dată n-a fost”, cât și din primul poem-bloc ce traseză principalele linii directoare ale acestei căutări: „ce anume mă lega de drum poate praful care se ridica la fiecare pornire poate zgomotul roților pe drumuri neasfaltate pe care simțeam pietrişul de parcă mi s-ar fi frecat de piele zgomotul motorului mirosul de benzină evitarea posibilelor accidente felul în care îmi înghițeam spaima fără a scoate nici cel mai mic sunet nu-mi păsa dar ea îşi tăia drum din stomac prin trahee până la buzele care se strângeau uşor foarte uşor abia perceptibil ca un impuls sexual reprimat dar totuşi prezent cumva evident pentru cine ar fi privit foarte atent răsucirea inelului pe deget marca fiecare frână mai bruscă vâjâitul tirurilor pe lângă fața mea din cadrul geamului deschis făcea fumul care-mi ieşea din gură să capete valențe hieroglifice prevestitoare foarte apropiate chiar şi de desenele rupestre şi mâna lui era atât de aproape”.

 

Între visare și trăire

Foarte interesant la acest ciclu ce se remarcă prin duritatea construcției atât la nivelul formei, cât și la cel al fondului, privit prin prisma imaginilor folosite, și în parte a atmosferei de perpetuă incertitudine pe care poeta o susține pe tot parcursul „călătoriei” este faptul că, la răstimpuri, cititorul primește o serie de așa-zise indicații regizorale: „(îmi imaginam că)”, „(vis)”, „(îi vorbeam despre el în gând)” care îl ajută să înțeleagă în timp real cât este trăire și cât este visare. De altfel, acestea mai au și rolul de a rupe ritmul, tocmai pentru a nu se crea în mintea cititorului senzația de panică sau de sufocare.

Cel de-al treilea ciclu, conceput asemenea celui dintâi, din poeme clasice, se remarcă prin instituirea unei atitudini proprie celor ce au înțeles că nu mai au nimic de pierdut, că indiferent de ce se întâmplă, esența vieții este în altă parte decât în acel aici și acum, a celor ce înțeleg viața pe bază de intuiție. De aici și desprinderea de teamă, de incertitudine, de căutare. De altfel, foarte relevant pentru această atmosferă mi se pare finalul poemului ce încheie atât ciclul, cât și volumul: „m-aş așeza la bar şi aş cere rânjind o sută de votcă/ mi-aş pune un picior sub mine/ şi mi-aş scoate din rucsac un pistol/ aş începe să-l dezmembrez pe tejghea/ sub ochii barmanului/ şi ai celor câțiva bețivi care ar crede că visează/ întotdeauna îmi vine să fac aşa înainte de o lovitură/ e ca un fel de biopsie de dinaintea autopsiei/ mă face să simt oasele lucrului/ pe care vreau să-l iau în stăpânire pentru a-l elibera de tot/ favoarea finală/ binele suprem/ barmanul îmi pune paharul în față/ dă să toarne/ şi mă întreabă gheață/ aud viață şi încep să râd montând la loc pistolul/ nu/ răspund/ plătesc și ies cu el la tâmplă fără să beau nimic”. Un final aparent șocant, dar care lasă totuși loc de incertitudine, adică de viață.

Debutul Minei Decu se remarcă prin forța construcției epice, dar și prin priceperea de a crea atmosferă poetică, dovedind astfel că stăpânește cu mână forte cuvintele, aptitudine esențială pentru orice creator de literatură și cultură în general. Îi urez bun venit în lumea poeziei românești contemporane.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe