Despărțirea apelor

Dan Pavel Publicat la: 16-11-2018

Pentru ca democrația autohtonă să devină consolidată, adică (printre altele) eficientă în promovarea interesului public, este nevoie de o despărțire a apelor. Ea nu se va produce automat sau pentru că anumiți lideri decretează acest imperativ. Din necesitatea schimbării nu urmează neapărat schimbarea. Iar schimbarea poate fi în bine sau în rău. În ultimii treizeci de ani, am avut o singură schimbare în bine, dar mai multe schimbări în rău.

Momentul de cotitură al politicii postcomuniste a fost câștigarea în 1996 a alegerilor de către Convenția Democratică din România. A fost o victorie pe toate fronturile: alegeri locale (în marile orașe), parlamentare, prezidențiale. A fost prima alternanță guvernamentală. Din păcate, s-a parcurs doar un prim pas dintr-un traseu interminabil. Am explicat în cartea mea despre Convenția Democratică motivele, cauzele și circumstanțele care au pus capăt acelui experiment democratic. În 2000, s-au întors la putere Ion Iliescu și PDSR. Din păcate, puțini din lumea politicianiștilor nu a avut răbdarea să analizeze motivele, cauzele și circumstanțele care au dus mai întâi la victoria CDR, la semisuccesul politic (a fost o combinație de succes și eșec), apoi la eșecul ei electoral. A fost un semisucces și un semieșec. Faptul că nu învățăm din trecut, din propriile greșeli, și nici măcar din succese are un preț enorm: după mai bine de douăzeci de ani, în 2018, ne găsim într-o situație similară celei din anii ’90.

Una dintre similitudini este înmulțirea partidelor nou înființate. Apariția de noi partide semnalează dinamica sistemului politic și recunoașterea faptului că într-o situație disperată ceva trebuie făcut. Fiecare nou partid vine cu tot felul de idei, propuneri și cu o retorică aprigă împotriva puterii. Fiecare lider se crede un fel de Mesia politic, care va salva omenirea (de fapt, doar o țară marginală, tot mai depopulată), deși aparițiile mesianice marchează sfârșitul lumii, nu o megareformă. România are nevoie de reforme eficiente, nu de revoluție, cum cred unii. Schimbarea de regim politic s-a petrecut în 1989. Dacă vrem revoluție, cum au strigat disperații gata de violențe, atunci vom avea un regim autoritar, neofascist sau neocomunist. Se poate și mai rău decât cu PSD-ul la guvernare.

Pentru PSD, înmulțirea organizațiilor inamice este de bun augur. Se așteaptă pierderi ale susținerii electorale a partidului dominant, în sens absolut și relativ. Dacă va exista o mobilizare la vot a opoziției, atunci voturile și procentele pierdute se vor împărți între diferiții noi competitori. Se vor pierde însă voturi și procente: anumite formațiuni nou înființate nu vor depăși pragul electoral. În plus, apar/reapar partide din sistemul clientelar pesedist, din grupurile de nemulțumiți, retrogradați ori eliminați care se definesc sumar și precar drept anti-Dragnea. Voturile și procentele pierdute se pot duce către acea direcție, unde nu se realiza pragul.

Eforturile imense (reale sau doar retorice) ale celor care vor schimbarea se vor dovedi inutile dacă liderii antipesediști nu vor face schimbări tactice și strategice cruciale. Este nevoie de tactici și strategii care au funcționat în trecut, de învățarea din greșelile proprii sau ale celorlalți. Este nevoie de tactici și strategii noi, care să țină cont de schimbări, de contextele inedite.

Schimbările tactice și strategice pot fi însă inutile, dar mai ales dăunătoare pentru democrație dacă nu se renunță la mentalitățile, comportamentele, acțiunile antidemocratice, violente, destabilizatoare. Populismul opoziției este cel puțin la fel de periculos precum populismul puterii. S-a ajuns în situația în care gloatele și elitele au încredere într-o justiție care condamnă de-a valma vinovați și nevinovați. Este semnul depravării democrației.

S-a ajuns la ignorarea sau negarea de către nemulțumiții civici-politici a agresiunilor huliganilor împotriva forțelor de ordine, deși se petreceau lângă ei și se vedeau pe ecranele televizoarelor, pe rețelele de socializare. Jandarmeria autohtonă a eșuat în ultimele decenii în anihilarea diferiților huligani, suporteri fanatici, iar cea mai mare greșeală a fost să nu facă distincția între nesupunerea civică și agresiunea violentă. Distincția era dificilă, în condițiile în care civilii nu se delimitau de agresori.

Despărțirea apelor este posibilă doar dacă opoziția își demonstrează superioritatea morală, civică, politică în raport cu cei de la putere. Dar dacă persistă manifestările de degradare morală, civică, politică, cetățenii pașnici vor vota pentru cei care asigură ordinea, liniștea, stabilitatea. Cu prețul sacrificării bunăstării și al democratizării. Ca și până acum.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe