România rătăcită. De la anticomunism prin populism spre iliberalism

Cristian Pîrvulescu Publicat la: 16-11-2018

Cum se face că tocmai fostele state comuniste care n-au cunoscut democrația liberală cel puțin o jumătate de secol, uneori chiar mai mult, au căzut în capcana iliberalismului? Dacă fenomenul ar fi fost un accident individual, ar fi putut fi legat de specificul politic al unui anumit stat – de exemplu tradiția horthystă în Ungaria – însă constatăm că în doze diferite, dar în orice caz importante, iliberalismul este la ordinea zilei peste tot în această regiune. Ar fi foarte simplu să legăm fenomenul de mode și influențe străine – de la emergența extremei drepte populiste în Vest la succesul fake news –, dar sursele iliberalismului se găsesc în cultura politică a acestor societăți.)

Pe de o parte, efectele propagandei comuniste nu aveau cum să dispară peste noapte – iar revitalizarea tezelor conspiraționiste pornind de la tradiția național-comunismului ceaușist în România este un caz de manual –, pe de altă parte, iluzia existenței unui acord general privind tranziția a împiedicat formarea unor curente politice care să reprezinte diferențele specifice.

 

De la anticomunism la postdemocrație

Tranziția din fostele state comuniste – al cărui contur ideologic a fost imprecis și a cărei direcție nu a fost dintru început clară – nu a oferit partidelor politice șansa să se construiască pe o autentică structură ideologică. Anticomunismul a putut ține loc de ideologie, dar nu putea permite edificarea unei vieți politice democratice. Din contră! Cum fabricarea consensului nu a putut funcționa în aceste țări, neobișnuite cu mecanismele sofisticatele ale guvernării de coaliție bazate pe dominația culturii politice liberale și a existenței mecanismelor consociaționale, tentația asigurării monopolului politic a dus inevitabil spre personalizarea vieții politice. Odată cu dispariția politică a generației care a participat activ la căderea comunismului (József Antal, Václav Havel, Lech Wałęsa), noii lideri au încercat să-și construiască puterea trecând direct spre postdemocrație.

Pentru unii, precum politologul francez Charles Hadji, postdemocrația pare o fatalitate, dar este rezultatul unui dublu proces: hipertrofierea executivului și desconsiderarea drepturilor omului (Charles Hadji, „La post-démocratie est-elle une fatalité ?”, Contrepoints, aprilie 2017: „Postdemocrația este de asemenea o pseudodemocrație, am putea spune, pe modelul băuturii Canada Dry, care are toate aparențele unui alcool, dar nu este, o democrație dry – caracterizată prin divorțul dintre aparențe și realitate”). Conceptul de postdemocrație, popularizat de britanicul Colin Crouch, presupune trecerea democrației într-o altă etapă, în strânsă corelație cu forma capitalist-globalizată de organizare a societății și economiei contemporane. Dar, dincolo de aparența sa democratică, se mai organizează alegeri libere, care pot și par a fi și corecte; libertatea de exprimare continuă să se manifeste, dar este din ce în ce mai puțin importantă, din cauza unei duble mișcări. Prima duce spre atomizarea mijloacelor de comunicare ca urmare a „revoluției noilor media”, a doua, spre concentrarea presei mainstream de către grupurile de putere economică; continuă să funcționeze o doză de pluralism politic, căci partidele politice încă mai există, dar pierd legătura cu cetățenii-alegători – în societățile postdemocratice, cetățenii sunt înlocuiți de consumatori care au alte preocupări și obiective decât strămoșii lor din era liberală. În noua formă de democrație poliarhică, deciziile vor fi luate de către grupuri de presiune profesionalizate, de tipul lobbyurilor, sau de către marile companii multinaționale, care se vor afla într-o relație directă cu noile elite politice sau cu organizațiile supranaționale.

 

Iliberalismul, o adaptare a postdemocrației la postcomunism

Din perspectiva liberalismului lipsit de adversari ideologici de care vorbea Francis Fukuyama în Sfârșitul istoriei și ultimul om, odată cu căderea comunismului, societatea se adaptează sistemului de valori, iar formele simpliste ale propagandei vor dispărea odată cu evaporarea totalitarismelor, manipularea brutală urmând a fi înlocuită cu sofisticatul marketing politic. Doar că, nu numai că propaganda a revenit, dar în era Internetului și a războiului hibrid a reușit să influențeze jocul politic. Și nu doar în țările din Europa Centrală, mult mai expuse, dar și în Vest. Votul pentru Brexit și alegerea lui Donald Trump ca președinte al SUA au ilustrat cât se poate de clar această tendință.

Gradul de reziliență la ofensiva iliberală al instituțiilor politice din țări ce păreau definitiv ancorate în democrația liberală este pus astăzi la grea încercare. Dar ofensiva împotriva „democrației liberale” nu a apărut dintr-o dată. Deja în celebrul său articol din Foreign Affairs, din decembrie 1997, Fareed Zakaria, cel căruia i se datorează conceptul, definea democrația iliberală ca fiind „o democrație fără liberalism constituțional, care produce regimuri centralizate, eroziunea libertății, competiție etnică, conflict și război”. Sigur, atunci era vorba despre state aflate în afara Occidentului, dar fenomenul exista deja. În continuarea definiției sale, Zakaria explica în 1997: „Din Peru până în Filipine, vedem apariția unui fenomen tulburător: democrația iliberală. A fost dificil să recunoaștem că, pentru ultimul secol din Vest, alegerile democratice libere și corecte au mers în mână cu liberalismul constituțional – statul de drept și drepturile fundamentale ale omului. Dar, în restul lumii, aceste două concepte se despart. Democrația fără liberalism constituțional produce regimuri centralizate, eroziunea libertății, concurența etnică, conflictele și războiul”.

Doar convingerea că democrația este inexpugnabilă a putut face ca toate semnalele apărute încă înainte de criza economică din 2008 să fie ignorate. Când Viktor Orbán își dezvăluia viziunea asupra sfârșitului iminent al „democrației liberale” la tabăra de vară Tusványos (Băile Tușnad), în iulie 2014, și reitera aceiași idee, dar punând-o într-o linie europeană, în același loc, în 2016, contestarea valorilor liberale era deja un fenomen generalizat. Iar liberalismul este contestat în numele națiunii renăscute din propria cenușă, revendicată ca singura realitate politică autentică. De aceea, „iliberalii” de toate obediențele reduc democrația la un simplu ritual electoral de validare a celor ce se află la putere.

Opunându-se viziunii liberale și democratice a vechii „societăți civile”, acest fenomen, chiar dacă nu este nou, a căpătat, în noul context ideologic determinat de crizele suprapuse, o amploare mondială.

 

Cazul românesc

Emergența iliberalismului este întotdeauna însoțită de contestarea valorilor liberale la nivel societal. Pentru aceasta, societății civile liberale îi este opusă societatea „necivilă”. Termenul societate necivilă (uncivil society; englezescul uncivil poate fi la fel de bine tradus și ca procesul de substituire a societății civile de către cea necivilă, un proces de substituire a societății civile de către o societate necivilă și înlocuirea soft power-ului cu violența). Este ceea ce s-a întâmplat, spre exemplu, în România cu Coaliția pentru Familie. Societatea necivilă nu s-a dezvoltat întâmplător; pe de o parte, fundamentale sale sunt o reflecție a conservatorismului naționalist cu deschidere către rasism de la sfârșitul secolului al XIX-lea, dar și al extremei drepte interbelice, ale cărei rădăcini au rămas puternic ancorate în cultura societăților (cum a dovedit-o convertirea la un fel de neolegionarism a comunismului prin intermediul național-comunismului ceaușist). Pe de altă parte, pentru că au apărut forțe politice care să se revendice deschis de la aceste tradiții și să poată astfel accede la guvernare. Există întotdeauna o parte a societății – mai mare sau mai mică, după circumstanțe – care să se simtă atrasă de aceste idei.

În România, în 2016, în plin an electoral (au fost alegeri locale și parlamentare), a fost declanșată o campanie de instigare a unei părți a societății împotriva organizațiilor neguvernamentale care militează pentru apărarea drepturilor omului, a democrației, a mediului, dar și a mișcărilor de protest ale „indignaților” români. Așa-numita mișcare anti-Soros, chiar dacă nu este nouă în România – era deja prezentă în anii ’90 ai secolului trecut – nu mai pare inspirată de mitologia antidemocratică a național-comunismului nostalgic al facțiunii național-comuniste a fostului regim totalitar, ci este perfect sincronizată cu o campanii asemănătoare desfășurate de regimul autoritar al lui Vladimir Putin și extinse apoi în întreaga regiune. Simultan acestor campanii, mișcarea „pentru familia tradițională” s-a extins dinspre Rusia putinistă spre zona statelor antiliberale (Ungaria, Polonia, Croația, Slovacia, Cehia), dar și, prin intermediul mănăstirilor fundamentaliste de la Muntele Athos, spre România. Iar cele două campanii s-au contopit, creând condițiile unei evoluții spre iliberalism. Dacă România, ca și Bulgaria, de altfel, nu au adoptat mai repede iliberalismul, a fost mai degrabă din cauza „mecanismului de verificare și control” prin care Comisia Europeană monitorizează, cu eficiență, de la aderare, funcționarea statului de drept din cele două țări. Dar, odată cu definitivarea așa-zisei reforme a justiției, iliberalismul este deja la putere. În acest context, eșecul referendumului pentru modificarea Constituției într-un sens iliberal nu trebuie să fie supralicitat. Doar coabitarea cu un președinte încă liberal face ca România să nu fie încă în zona iliberalismului absolut.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe