Fenomenologia autoritarismului în perioada neoliberală

Angelo Chielli Publicat la: 16-11-2018

Clasificările tradiționale ale puterilor statului par a fi din ce în ce mai puțin legate de realitate. Echilibrul și autonomia între cele trei puteri – legislativă, executivă și judecătorească – s-a prăbușit definitiv. Puterea legislativă este deja un instrument docil în mâinile executivului, care și-a arogat inclusiv dreptul de a legifera. Efectul acestei stări de fapt se repercutează asupra puterii judecătorești, care începe să se regăsească tot mai mult într-o stare de confruntare/conflict cu puterea executivă. În sistemul clasic de catalogare a puterilor statului modern, puterea economică nu a fost considerată niciodată ca fiind parte a sistemului instituțional. Desigur, această realitate nu a implicat faptul că teoreticienii statului nu au fost conștienți de importanța și influența pe care puterea economică o exercită asupra cadrului politico-instituțional, ci se consideră că aceasta face parte din acel actor „mitologic” care este parte a vieții din cetate, care este societatea civilă.

Istoria ultimilor 30-40 de ani a zdruncinat definitiv acest model practico-teoretic în condițiile în care semnele prăbușirii le-am văzut cu mult înainte, însă acestea se limitaseră în cadrul unor zone restrânse și de aceea nu s-a putut pune în discuție validitatea complexului politic, instituțional și economic.

 

Creșterea importanței oamenilor politici

Astăzi, acest cadru general pare a fi în același timp și simplu, și complex. Puterile care se află în opoziție (sau dacă ar fi să luăm în considerare afirmația lui Colin Crouch, în loc să fie în opoziție, mai degrabă tind să se îmbine în cadrul unui corp unitar) sunt două, politică și economică. La momentul în care a fost depășită dihotomia dintre legislativ și executiv, începe să se articuleze apariția unor grupuri de putere și de interese în care se regăsesc reprezentanți aleși, lideri ai partidelor politice, anturajele acestora, membri ai guvernului, a sferelor înalte din administrația centrală, administratori ai entităților publice și private (regii autonome, bănci, mass-media etc.), care se află în legătură directă sau indirectă cu guvernul. În interiorul acestuia se află trei mari sectoare care exercită o influență în orice spațiu al vieții sociale și instituționale, în afara celui economic. Acestea sunt puterea financiară, tehnologică și mediatică. Respectivele transformări au fost acompaniate și facilitate de o transformare a partidelor pe care o regăsim în perioada contemporană a partidelor politice. Din punct de vedere politico-cultural, partidele de mase ale secolului XX întrupau viziunea generală a societății și a istoriei. Această experiență istorică se află în opoziție în raport cu experiențele actuale ale agregărilor politice care se fondează pe o serie de „valori” cu caracter general și nedefinit, ce au pretenția de a exprima o tendință cu caracter universal care în realitate are mai mult de-a face cu interese materiale clare. Din punct de vedere al organizării, partidul nu s-a mai creat în funcție de factorul deliberativ, ci pune accentul pe alegerea liderului. Acesta nu mai are rolul de punct de echilibru între curentele din interior, ci este ales în urma unei competiții interne, care transformă partidul într-o mașină electorală aflată în serviciul liderului. În acest mod, partidul politic încetează să fie o organizație cu caracter permanent a unei părți a societății, fapt care are drept consecință creșterea importanței oamenilor politici de profesie și dispariția structurilor teritoriale.

 

Mobilitate, pragmatism, raporturi personale și obediență

În timp ce în forma partidului clasic elementele de conducere rezultau în urma unor alegeri, fiind astfel responsabilizate ierarhiile și cursus honorum, cele ale noului sistem politic se bazează mai mult pe mobilitate, pragmatism, raporturi personale și obediență. Toate aceste transformări au ca element de propulsie noul capitalism.

Acesta funcționează prin intermediul unei extinderi a pieței în spații care în perioada anterioară nu puteau fi penetrate (redimensionarea autonomiei politicii este semnalată de procesul de privatizare a sectoarelor care în mod tradițional se aflau sub control public). Privatizarea bunurilor comune este instrumentul, aparent de natură tehnico-economică și de aceea neutru, prin intermediul căruia se urmărește un obiectiv politic prin excelență, adică inversarea raportului dintre politică și economie în avantajul celei din urmă, ceea ce are ca rezultat o sărăcire a democrației de tip reprezentativ și a participării organizate și conștiente ale maselor la viața statului. Sunt redefinite în acest mod atât conceptul de stat, cât și acela de cetățean. Primul încetează să fie un prius în raport cu economia, devenind un instrument prin intermediul căruia, într-un spațiu teritorial definit, sunt luate decizii care provin din afara spațiului politic statal – statul se concentrează până la nivelul identificării cu puterea executivă. Libertatea, atribut fundamental al cetățeanului, începând cu Revoluția franceză, își pierde fundamentul propriului caracter politic și public, degenerând în individualism. Libertatea, în accepțiunea neoliberală, este doar aceea care aparține consumatorului, libertate care se consolidează pe devalorizarea rolului muncii, scăderea salariilor, pierderea drepturilor etc.

 

Criza instituțiilor reprezentative

Politica în perioada neoliberalismului tinde să autonomizeze față de condiționările instituționale, de organismele sociale intermediare și chiar de orientările corpului electoral, devenind totodată subordonată puterilor economice și mediatice. Acest fapt determină destructurarea regulilor vieții de tip asociativ și al pactului conform căruia politica își găsește propria rațiune de a exista. Sărăcia politicii actuale rezidă din faptul de a fi acceptat și interiorizat propria subordonare. Fenomenologic vorbind, totul pare la fel; avem partide, alegeri, instituții reprezentative. Cu toate acestea, dezbaterea și alegerile ce privesc viața comună se regăsesc în mâinile unor grupuri restrânse de profesioniști ai politicii și ai comunicării ce sunt sprijiniți de mari grupuri economico-financiare care selecționează și definesc, în mod autoritar, argumentele care trebuie să fie supuse atenției publicului. Așadar, ne regăsim în fața unui proces periculos de privatizare a politicii (parafrazându-l pe Carl Schmitt, putem afirma că suntem în fața unei depolitizări a politicii în sine), care necesită existența unei mase pasive, ascultătoare și apatice.

Criza instituțiilor reprezentative, manifestată în ultimele trei decenii ale secolului trecut, a fost în mod simplist interpretată ca fiind o problemă rezultată din lipsa adecvării dintre realitatea socială și instituțională, ce trebuie să fie rezolvată prin intermediul unui maquillage constituțional. Astfel, este eludat adevăratul nod între reprezentare și democrație. Acesta, fiind supus unei presiuni intense generate de mutațiile globale care se regăsesc în economie, ar fi trebuit să conducă la o schimbare și potențare a ambilor poli ai legăturii, cu scopul de a pune frână (kathecon) dezvoltării puterilor financiare mondiale. Dimpotrivă, elitele politice au dizolvat această legătură dintre reprezentare și democrație, fapt care a condus la anularea reprezentării și pune în criză însăși democrația. În acest mod, politica a fost îmblânzită, apoi a fost pusă în slujba economiei. Ideea și practica politicii ca proces, ce vede în binomul confruntare/conflict dintre programele politice fundamentul alianțelor politice ca expresie a intereselor grupurilor sociale deținătoare a intereselor opuse (acea mediere care creează posibilitatea acelui complexio oppositorum care necesită importante resurse naturale, tradiții politice pentru realizarea compromisurilor) sau, ca să folosim o expresie gramsciană, marea politică este redusă la exprimarea unor twitter sau hashtag banale și agramate însă, asta nu înseamnă că sunt mai puțin agresive și autoritare. Politica se rezolvă în cadrul unei competiții electorale în cadrul căreia liderul/liderii, în funcție de anumite promisiuni prezentate în programul său, primește un mandat prin intermediul metodei plebiscitare. Mai există un element suplimentar care mărturisește decalajul autoritar al sistemelor politice în contextul dominării indiscutabilă a ideologiei neoliberale. După cum subliniază politologul italian Carlo Galli, instituțiile devin obiectivul participării la alegeri.

 

Translația conceptului de reformă

Forța autoritaristă a neoliberalismului se impune asupra sistemelor politice și prin elaborarea unui nou vocabular, în care semnificațiile tradiționale sunt răsturnate. Acest fapt impune ca semnificațiile ambigue să fie preluate, iar sub poleiala glorioasă a semnificațiilor inițiale să apară exact contrarul: aservire în loc de libertate, reacțiune deghizată sub forma progresului. Conceptul de reformă a suferit acest trist fenomen de translație. Pentru neoliberali, reforma înseamnă să privezi regimurile politice de ceea ce ei le definesc ca fiind „rigidități” juridice și instituționale, care, în realitate, nu sunt altceva decât rezultatele a două secole de lupte a mișcărilor democratice pentru afirmarea și aplicare a drepturilor. Aceste „reforme” implică slăbirea tuturor sistemelor de protecție, a sistemelor sociale și de muncă pentru a pune la completa dispoziție a capitalului spații ale societății care până acum erau scoase din zona pieței (Sănătate, Educație, Mediu).

Nu mai vorbim despre universalizarea drepturilor, ci doar de compatibilitatea acestora (cuvântul magic al grupurilor politice neoliberale) economică. Reformismul de astăzi este doar forma prin care se demonstrează că instituțiile sociale și juridice ce au fost construite în perioada „compromisului social-democratic” au intrat în criză sub presiunile noului sistem economic. Noile exigențe care trebuie să fie satisfăcute nu au ca scop o mai mare democratizare a instituțiilor, ci îndeplinirea unor imperative ale pieței, eliminându-se orice tip de obstacol, chiar și democrația dacă este necesar, pentru a se realiza triumful neoliberalismului.

În spatele unei retorici goale se ascunde în realitate obiectivul unor elite dominante de a oferi unor majorități artificiale instituțiile reprezentative, de a transforma parlamentele în organe de ratificare pasivă a deciziilor guvernului, care, la rândul lor, sunt manevrate și de multe ori conduse de persoane numite direct de puterile economice și financiare.

 

Traducere de Sabin Drăgulin

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe