Autoritarismul, această eternă poveste

Andrei Țăranu Publicat la: 16-11-2018

Acum aproape un veac – la anul vor fi chiar 100 de ani –, Max Weber explica faptul că orice regim politic se întemeiază pe legitimitate și că fără acest ingredient nici un regim politic, nici măcar cel din Rai nu se poate întemeia și susține. Legitimitatea înseamnă că o masă de oameni acceptă să își cedeze cuiva o parte din suveranitate (libertăți, drepturi etc.) din proprie voință și să accepte hotărârile acestui cuiva fără să le pună la îndoială. Astfel, legitimitatea devine motorul oricărei guvernări, iar politica înseamnă modalitatea de a obține legitimitatea de la acea masă de oameni care se numește popor.

După Max Weber, sunt trei tipuri de legitimitate – tradițională (monarhia), charismatică și instituțională (democrația), fiecare cu variantele sale intermediare. Autoritarismul însă, este un regim aparte, care poate fi legat de oricare dintre aceste tipuri de legitimitate. Primul regim autoritar, istoric vorbind, a fost un mix între cele trei, fără să fie nici unul dintre ele – cel impus de Caius Iulius Cezar după trecerea Rubiconului și înfrângerea lui Pompei. A păstrat aparent Republica, dar s-a proclamat dictator perpetuu – deci un fel de rege neîncoronat – cu suportul maselor seduse de triumf și mituite cu pâine și circ.

De aici ar trebui să reținem un lucru foarte important – susținerea maselor. Autoritarismele nu există fără un suport efectiv (cel puțin la încep) al regimului din partea maselor.

 

Regim autoritar vs regim totalitar

Asta este și diferența fundamentală dintre regimurile autoritare și regimurile totalitare. Cele din urmă sunt profund ideologice și se pot impune prin teroare (cum a fost cazul comunismului bolșevic în Rusia sau în China), fără să acorde mare importanță maselor populare. Căci regimurile totalitare nu-și iau legitimitatea de la mase, ci direct din ideologie. Desigur, există o permanentă tentație de a seduce poporul cu un discurs ideologic cât mai atractiv, dar dacă acesta intră în conflict cu doctrina fondatoare, ideologia este abandonată, căci încercarea totalitarismului este aceea de a introduce realitatea în ideologie, și nu de a acorda ideologia cu realitatea. Din contră, autoritarismul este de cele mai multe ori ideologic, scopul său fiind doar puterea pură și deținerea acesteia o perioadă cât mai îndelungată.

Confuzia care se face între totalitarism și autoritarism ține mai degrabă de personalizarea puterii, căci și totalitarismul, și autoritarismul folosesc figura liderului ca element de solidarizare a societății în jurul unui element sau simbol dominant din punct de vedere al societății. Or, cum autoritarismele nu au o ideologie clară, figura liderului tinde să se impună dincolo de ideologie – și asta este moștenirea cea mai importantă lăsată de Cezar în spațiul politic al Occidentului. Personalizarea însă nu e doar o caracteristică a regimurilor dictatoriale sau totalitare, ci, din nefericire, tot mai mult și a celor democratice. Căci dacă într-o dictatură, ideologică, militară sau chiar civilă, persoana liderului este fundamentală pentru regim, într-un regim democratic, liderul ar trebui să fie tranzitoriu și să fie expresia unui program cu care a sedus masele doar pe termenul scurt al mandatului și figura sa să se topească în doctrina partidului pe care îl reprezintă.

Atunci când figura liderului într-o democrație tinde să obnubileze doctrina, programul sau chiar partidul însuși, apare suspiciunea de autoritarism – pe care marele politolog Raymond Aron îl numește „cezarism democratic”. Desigur, figura la care se referea Aron era Charles de Gaulle, militar, erou al celui de al Doilea Război Mondial și devenit președinte al celei de a V-a Republici Franceze. De Gaulle este expresia cea mai clară a autoritarismului democratic, căci deși se bazează pe alegeri și pe „popor”, nu acordă cine știe ce mare importanță instituțiilor politice ale democrației (Adunarea Națională, parlamentul francez de exemplu), ale căror hotărâri le schimbă prin referendum. Doar că acest regim are și un revers foarte clar, atunci când simpatia maselor se termină „cezarismul democratic” se termină și el. De Gaulle și-a dobândit legitimitatea de președinte prin referendumul de schimbare a Republicii (de la a IV-a la a V-a) și a plecat în 1969, după ce referendumul propus de el a picat – nu pentru că nu ar fi fost acceptabil, ci pentru că era propus de De Gaulle.

 

De Gaulle și Partidul „gaullist”

Figura lui De Gaulle a fost dominată pentru politica franceză și europeană a anilor ’50-’60 ai secolului XX, astfel încât partidul său s-a autodefinit ca fiind un partid „gaullist”, adică un partid conservator paternalist care își întemeiază legitimitatea direct de la popor și mai puțin de la o ideologie clară sau coerentă. Gaullismul nu s-a limitat doar la Franța, ci s-a întins pe multe alte continente și în alte culturi, făcând deseori tranziția de la o democrație controlată la dictaturi reale – cum e cazul Indoneziei lui Suharto sau a Malaeziei în anii ’80 și diverse țări latinoamericane. Asumarea acestui model cezarist a reprezentat reproșul permanent al elitelor concurente la adresa autoritarismelor – faptul că persoana liderului înlocuiește ideologia sau programul (permițând astfel voluntarismului la guvernare) și faptul că instituțiile sunt puse între paranteze prin voința liderului, ceea ce doar simulează democrația, nu o și întărește.

De aceea, timp de decenii, partidele mainstream din Europa sau Satele Unite au evitat să personalizeze viața politică, figurile dominante fiind de obicei ale birocrației de partid care se preocupă cât mai mult de păstrarea cadrului democratic și moral în existența politică a țărilor lor. De aceea, figuri politice dominante precum cea a lui Margaret Thatcher, François Mitterand sau Helmuth Kohl sau chiar Ronald Reagan sunt mai degrabă expresii ale partidelor lor decât creații ale imaginarului colectiv și chiar dacă – fiecare în felul său – se apropie de marginile acceptabile ale democrației, niciodată nu le vor încălca și nici unul dintre ei nu va avea interese de schimbare constituțională în propriul folos. Multe dintre aceste figuri politice vor avea un impact extrem nu numai în țările lor, ci și în statele din Europa Centrală și de Est care se eliberau de tutela sovietică.

 

Democrațiile Estului

Noile democrații din Est vor genera – oarecum natural – democrații hibride, cu lideri charismatici sau autoritari și cu o emulație democratic partinică extrem de puternică. Cu excepția Ungariei (și, natural, a RDG, care și dispare foarte repede,) toate statele foste comuniste au lideri postcomuniști fondatori, adevărate figuri tutelare ale democrațiilor respective. De la Lech Wałęsa și Václav Havel până la Ion Iliescu și Jelio Jelev, avem o întreagă pleiadă de lideri autoritari (Vladimír Mečiar) sau chiar dictatori (precum Slobodan Milošević sau Franjo Tuđman, declarați mai târziu criminali de război). Era oarecum natural, spuneam, ca aceste regimuri să fie ultrapersonalizate, căci ele erau urmașele unui regim politic extrem de personalizat – cum este prin excelență regimul comunist.

 Postcomunismul sau comunismul cu față umană sau democrația originală (cea a lui Ion Iliescu) erau noi propuneri politice ce se adresau unor mase politice care fuseseră excluse decenii de la decizia politică și a căror aderare la noile ideologii erau de cele mai multe ori mai degrabă emoționale decât raționale. Dintre toate statele estice, cea mai afectată de căderea comunismului a fost Rusia, chintesența URSS și urmașa simbolică a acesteia. Tranziția, niciodată încheiată, spre democrație și spre economia de piață a generat crize economice și sociale greu de îndurat de populație, în paralel cu oligarhizarea rapidă a puterii politice. De aceea, aici și nu altundeva s-a născut cea mai vizibilă formă de regim autoritar contemporan, cea a lui Vladimir Putin.

Regimul autoritar al lui Putin este exemplul perfect pentru orice formă de autoritarism contemporan precum cel din Turcia, Ungaria sau Polonia (cu niveluri diferite de violență, desigur), pentru că acesta a fost modelul originar. La fel ca în Turcia de azi, regimul a venit la putere folosind fricile colective – de terorism – și violența extremă – în Cecenia. În paralel, a căutat suportul maselor prin creșterea relativă nivelului de trai, sacrificând pentru aceasta acea parte dintre oligarhi care nu i s-au supus de la bun început – cazul Hodorkovski e cel mai celebru, dar nu e singurul. Astfel, în paralel cu creșterea suportului popular, Putin a crescut și presiunea asupra elitelor concurente (puținii democrați și liberali din Rusia), limitând libertatea de expresie prin metode brutale, inclusiv eliminarea fizică a unor jurnaliști independenți – precum Anna Politkovskaia. Naționalismul împănat cu o ideologie flamboaiantă de sorginte ortodoxă (a la Dughin) plus deplângerea Imperiului (țarist sau comunist) a reprezentat Circul lui Cezar.

La fel ca acesta, a păstrat o aparență de democrație – alegeri, presă, societate civilă – doar că supravegheată și permanent cu sabia deasupra capului. Pentru a păstra această aparență, a schimbat Constituția, întâi, pentru a limita puterea președintelui (atunci când s-a impus ca prim-ministru) și apoi pentru a o crește când a revenit în funcția de președinte. Astfel, s-a impus cel mai nou model de autoritarism – cel pe care știința politică îl numește autoritarism electoral. Un asemenea autoritarism se definește prin încercarea de a se legitima prin aparențe. Deși toată lumea (inclusiv alegătorii) știe că alegerile sunt doar aparențe (aleșii se știu de la bun început), că presa este doar aparent liberă, că dizidenții mai au doar un răgaz până vor fi eliminați (inclusiv fizic), regimul se preface că totul este corect și democratic. Doar atunci când tensiunea socială este mult prea mare, regimul folosește forța și disuasiunea militară, dar chiar și atunci se încearcă găsirea unor explicații juridice care să acopere abuzul.

Avem așadar o circularitate a modelelor autoritare în modernitate, toate preluând modelul roman al cezarismului. Doar că astăzi autoritarismul devine mult mai insidios și mai lipsit de complexe morale și politice, generând metastaze în state care păreau imune la acest tip de virus politic.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe