Sisteme politice în spațiul sirian

Mazen Rifai Publicat la: 16-11-2018

Civilizația siriană se întinde pe o perioadă mai mare de 9 000 de ani. Capitala istorică, Damascul, a adus sub autoritatea sa alte orașe. Încă din Epoca Bronzului, 3 500-1 200 î.Hr., zona controlată de Damasc a fost o regiune bogată, strategică, un loc unde puterile momentului (sumerienii hitiții, asirienii, acadienii) își disputau supremația. A fost epoca marilor regate: Regatul Mari, Regatul Ugarit, Regatul Ebla, Regatul Canaanitilor, Amoriților, Aramaicilor, Fenicienilor și Asirienilor, (Imperiul Asirian – n.tr.), Regatul Zenobian (Imperiul de la Palmira – n.tr.). Ȋntre 333 î.Hr.-634 d. Hr., acest spațiu a făcut parte din Imperiul Grec, Imperiul Persan și Imperiul Roman.

Din Siria au provenit mai mulți conducători ai Imperiului Roman: Domna Julia (Domna nume sirian n.tr.) fiica preotului Eilaġbāl din orașul sirian Homs, soția lui Septimus; fiul ei Marcus Aurelius Antoninus, Severus Alexander, Septimius Geta Augustus, Septimius Severus, Antonius Augustus, și împăratul Marcus Julius Philippus, din orașul Shahba (Philippopolis, sudul Siriei).

 

Siria sub conducere islamică

Ȋn 634 d.Hr, Siria intră sub controlul Califatului Rashidun (primul califat, înființat în anul 632, la moartea profetului Muhammad n.tr.) cu centrul în Medina. În cronicile vremurilor, scrise în perioada islamului timpuriu se regăsesc norme și reguli ce reglementau succesiunea în Califat, constând în principiul consultării și dreptul comunității de a numi șeful puterii politice.

Din anul 661 d.Hr., Siria devine centrul guvernării islamice după ce Muʿāwiyah (Muʿāwiyah  ibn Abī Sufyān, din clanul Omeyyad care aparținea tribului Quraish, calif între anii 661-680 d.Hr. – n.tr.) a reușit să instaureze Califatul Omeiad. Damascul devine capitală, ceea ce va conduce la apariția unei stabilități politice care va avea ca rezultat o perioadă caracterizată de creștere economică. Celelalte teritorii erau conduse de prinți, lideri tribali arabi și militari. Din punct de vedere politic, Califatul se caracterizează prin legătura realizată între valorile religiei islamice și a conceptelor sale cu societatea politică, prin asocierea conducerii politice la religia islamică și conformarea acesteia la un set de valori etice, învățături religioase care implică responsabilitatea socială și consultarea.

O primă schismă între comunitate și stat a avut loc la momentul în care Hassan, nepotul lui Muhammad, a renunțat la Califat și a acordat dreptul la succesiune lui Muʿāwiyah, ceea ce a creat un precedent care separă parțial religia de politică.

Al doilea moment în separarea celor două planuri a avut loc atunci când Muʿāwiya și-a luat titlul de „Prinț al credincioșilor”  în loc de „Calif al musulmanilor” și a decis ca fiul său, Yazid, să îi urmeze. Această acțiune reprezintă o exprimare a întăririi autorității Califului, care se separă de societate și de dorințele ei.

Al treilea moment care sancționează această schimbare de paradigmă pentru societatea islamică s-a verificat la momentul în care clericii au legitimat, prin acțiunile lor, autoritatea lui Muʿāwiyah. Ulterior, acest stil a devenit  o metodă de guvernare (islamică), clericii contribuind la menținerea puterii, considerând că fiul pe linie paternă este succesorul califatului în conformitate cu legile islamice, interzicând astfel orice fel de revoltă împotriva acestuia, chiar și în momentele în care acesta s-ar fi aflat în afara Legii.

Ca urmare a acestui mod de a interpreta Coranul, istoria islamului a cunoscut ceea ce putem numi o structurare a unei noi ordini politice. Înlocuind vechiul mod de accedere la conducere, Muʿāwiyah, cel care și-a luat titlul de „Prinț al credincioșilor”, devine Domnitor suprem, legitimându-se prin forța dovedită, iscusință și victorii repurtate.

De-a lungul existenței sale, statul Omeiad a practicat rasismul și discriminarea dintre grupurile sociale, în special între între nonarabi (Mamalic) și arabi. Această politică a condus la dezvoltarea unei mișcări cu caracter revendicativ, adânc înrădăcinată în cauzele sociale. Cei discriminați cereau acordarea de drepturi fiscale egale, posibilitatea de a se angaja în funcții publice și de a se înrola în armată.

 

Sfârșitul califatului în Siria și dominația otomană

Califatul va fi ocupat de către cruciați între anii 1099-1178. Ṣalāḥ ad-Dīn a reușit să îi înfrângă pe creștini, în Siria instaurându-se sultanatul Mameluc. Sultanul își exercita în mod direct autoritatea asupra teritoriilor siriene și, prin intermediul liderilor locali, cele locuite de  turci și cerchezi. Sultanatul a durat pană la cucerirea lui Timur Lenk (mongol), în anul 1401. Între anii 1516 – 1918, conducătorii turci au împărțit Siria în mai multe provincii (pașalâcuri) guvernate de bey. Politica guvernării a evoluat în această perioadă în funcție de dezvoltarea autorității otomane, puterea și slăbiciunile sultanilor. Aceste provincii au beneficiat de un statut de autonomie, guvernarea centrală otomană concentrându-se pe domeniul militar, colectarea taxelor și a impozitelor, respectiv apărarea granițelor.

Începând cu secolul al XVIII-lea, influențele culturii occidentale au creat în rândul grupurilor educate și conștiente bazele unei gândiri care promova separarea de Imperiul Otoman.

 

Independența în Siria

Sistemul de partide ia naștere la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu înființarea, în perioada mandatului francez, de asociații politice. Cea mai puternică organizație politică din Siria din acea perioadă a fost Alianța Națională, în care erau reprezentați moderații, mai exact acea parte a elitei care colabora cu autoritățile franceze.

Primele alegeri libere în Siria au avut loc în anul 1928, pentru Adunarea Fondatoare. Până în 1947, sistemul electoral era organizat pe două niveluri. Mai exact, electoratul din circumscripție își alegea proprii reprezentanți, care, la rândul lor, îi alegeau pe deputați. Acest sistem a fost desființat ca rezultat al protestelor și grevelor populare. După obținerea independenței, Alianța Națională s-a scindat, dând naștere a două partide: Partidul Poporului și Partidul Național.

Partidul Poporului a continuat să ființeze până la sfârșitul mandatului primei republici, câștigând primul loc în alegerile parlamentare fără a obține o majoritate. Alegerile erau supravegheate de Ministerul de Interne, armata având grijă să evite apariția unor ciocnirilor violente între opozanți. Femeile au avut drept de vot începând din anul 1949. Alegerile au fost corecte, exceptând perioadele președinților Husni al-Zayyim, Adib al-Shishakli și momentul unirii cu Egiptul. În cadrul acestui sistem de alegeri, aproximativ între 12-15% din locuri au fost rezervate creștinilor și evreilor, iar 10% erau alocate pentru triburi.

După Primul Război Mondial și înțelegerea secretă Sykes-Picot, Siria a intrat sub mandat francez (Franța devine responsabilă pentru crearea si dezvoltarea administrativă în Siria – n.tr.), și obține independența în anul 1946. Perioada dintre anii 1946 și 1963 a fost caracterizată prin frământări interne, ceea ce a condus în cadrul societății la apariția unor diviziuni de tip religios, confesional, etnic și regional. Această situație a permis apariția unor intruziuni ale unor forțe externe statului sirian în afacerile sale interne, fapt soldat cu la intervenția armatei.

În această perioadă, Siria a trecut prin mai multe tipuri de regimuri, de la democrație parlamentară (1946-1949) la autocrație militară (1949-1954), revenind ulterior la democrație (1954-1958). Alte două momente importante în istoria contemporană a Siriei au fost unirea cu Egiptul din 1958 și respectiv separarea de acesta din 1961.

Din 1963, Republica Arabă Siriană a fost condusă de Partidul Arab Socialist Ba’ath, venit la putere printr-o lovitură militară. Siria nu a cunoscut alegeri democratice adevărate de la preluarea puterii de către acesta.

 

Partidul Arab Socialist Ba’ath, lider al statului și al societății

Constituția din 13 martie 1973 a dat partidului Ba’ath rolul de partid conducător cu majoritate în Adunarea Populară, președintele statului având puteri largi. Primele decade după independență, au fost marcate în Siria frecvent de lovituri de stat militare. În 1970, puterea era deținută de ministrul apărării Hafez al-Assad, acesta continuând să conducă Partidul Ba’ath și Siria până la moartea sa, în anul 2000, când puterea a fost transferată fiului sau Bashar Hafez al-Assad.

Partidul menține controlul în societate prin intermediul a două pârghii: există dispozitive de securitate ce au mână liberă în practicile extrajudiciare și un sistem alcătuit din reprezentanți ai minorităților religioase, ai clanurilor, oficiali, ofițeri și oameni de afaceri care sunt aliați ai puterii în schimbul păstrării privilegiilor și funcțiilor. Asupra angajaților, țăranilor, studenților și profesioniștilor, controlul este realizat prin instituții, uniuni și federații ale partidului. Teoretic, sistemul de securitate este în subordinea ministerului de Interne, dar în practică este un sistem distinct, format din agenții de securitate ai căror superiori sunt numiți de președintele republicii. Sistemul de securitate este conectat și subordonat direct președintelui, agențiile operând numai prin acesta. Fiecare agenție de securitate deține închisori, angajați, clădiri și teritorii. Organele sistemului de securitate intervin în toate detaliile vieții cetățeanului, inclusiv în acordarea permiselor, a documentelor civile, în aprobarea de nunți și petreceri.

Armata este controlată prin intermediul ofițerilor de securitate care sunt prezenți în fiecare unitate militară. Ofițerii de securitate sunt membrii ai unor unități militare specializate, separate de restul armatei. Aceste forțe de elită sunt loiale președintelui, numirile și recrutările fiind făcute pe legături de apropiere, loialitate și corupție. Sistemul politic din Siria este în aparență ca fiind unul democratic, în realitate Partidul Ba’ath, aparatul de securitate și armata exercită un control strâns asupra vieții politice și economice din țară.

Traducere din limba arabă de Marius Dănuț Filip

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe