Gloria și eșecul unui partid extremist: Partidul România Mare

Cristina Matiuța Publicat la: 16-11-2018

Format în vara anului 1991 în jurul revistei cu același nume și la inițiativa redactorilor ei, Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu, Partidul România Mare (PRM) a reușit să pătrundă în patru parlamente postcomuniste, candidând de fiecare dată pe liste proprii. Cunoaște succesul electoral, chiar dacă unul modest (sub 4% din voturi), încă de la primele alegeri legislative la care participă, în septembrie 1992, devenind una din cele opt formațiuni politice parlamentare (celelalte fiind, în ordine descrescătoare, FDSN, CDR, FSN, PUNR, UDMR, PSM și PDAR). Cele 22 de mandate parlamentare obținute (16 de deputat și șase de senator) îl fac util pentru asigurarea majorității parlamentare și a stabilității guvernamentale (în condițiile în care FDSN câștigase doar 28% din sufragii). PRM susține cabinetul Văcăroiu și este cooptat pentru o perioadă scurtă la guvernare, primind mai multe posturi în structurile Executivului. Partidul își menține reprezentarea parlamentară și la scrutinul din 1996, când adună 4,5% din voturi (19 mandate de deputat și opt de senator), iar candidatul său la alegerile prezidențiale, Corneliu Vadim Tudor – 4,72%.

Adevăratul salt al PRM (și apogeul succesului său electoral) se produce la alegerile legislative din anul 2000, în urma cărora devine a doua forță din Parlamentul României, cu peste 20% din voturi și 121 de mandate parlamentare (cât PNL, PD și UDMR la un loc).

 

Scurt istoric recent

Creșterea PRM, anunțată de mai multe sondaje preelectorale, demonstrează forța de atracție pe care acest partid, mai ales prin „tribunul” său, Corneliu Vadim Tudor, o avea în rândul alegătorilor nehotărâți, cei care voiau să sancționeze partidele la guvernare (în special PNȚCD, văzut ca principal responsabil al eșecului guvernării), fără însă a-și da votul PDSR, asociat și el cu corupția și sărăcirea populației. Faptul e confirmat și de rezultatele alegerilor prezidențiale, Corneliu Vadim Tudor, cu 28,34% din voturi, ajungând în turul al doilea al doilea (pe care îl pierde în fața lui Ion Iliescu, reușind totuși performanța de a aduna 33,17% din voturi). Deși deține un sfert din mandatele parlamentare, PRM nu este văzut ca partener de guvernare dezirabil și este izolat de celelalte partide, devenind de fapt cel mai puțin important partid parlamentar, traiectoria sa ulterioară acestui moment electoral glorios fiind constant descendentă.

La scrutinul din 2004, partidul obține aproximativ 13,5% din voturi (48 de mandate de deputat și 21 de senator), iar C.V. Tudor ratează intrarea în turul al doilea al alegerilor prezidențiale, cu 12,56% din voturi câștigate în primul tur. Sunt ultimele alegeri în care PRM dobândește reprezentare parlamentară, la scrutinele ulterioare (2008, 2012, 2016) nereușind să mai treacă pragul electoral. Totuși, partidul obține 8,65% din voturi în alegerile europene din 2009 și 3 mandate de europarlamentar.

 

Orientarea doctrinară

Conform propriilor documente programatice, baza teoretică și ideologică a PRM era „doctrina națională”, concept ce „înmănunchează credința pentru glia străbună și tradițiile strămoșești” și ar fi fost „expresia sintetică a existenței multimilenare a românilor, avându-și izvoarele în religia creștin-ortodoxă (…) și în ideile de libertate, dreptate și neatârnare a neamului”. Principiile și idealurile doctrinei naționale rezultă din „altoirea pe tulpina națională a unor valori ale doctrinelor social-democrate și creștin-democrate”, partidul propunându-și între altele „justa distribuire a bogăției țării, o efectivă protecție socială, (…) protecția producției naționale”. Adept al formei republicane de guvernământ, PRM, prin vocea președintelui său, C.V. Tudor, vedea în încercarea fostului suveran al României, regele Mihai, de a vizita țara la începutul anilor 1990 o amenințare la adresa integrității teritoriale a acesteia. O amenințare similară era considerată și pretenția UDMR la autonomie culturală, motiv pentru care partidul propunea scoaterea acestei organizații în afara legii.

Atacurile permanente la adresa minorității maghiare și a altor minorități (etnice, religioase, culturale, sexuale), atitudinile antisemite (între care și negarea, până în 2004, când își schimbă poziția în această privință, a existenței Holocaustului în România), calomnierea adversarilor în paginile revistei România Mare, răspândirea de acuzații, zvonuri și informații false (care i-au atras lui C.V.Tudor și ridicarea imunității parlamentare în câteva rânduri), glorificarea perioadei comuniste, toate făceau parte din arsenalul discursiv al liderilor PRM, în frunte cu Vadim Tudor. Plasându-se în opoziție cu clasa politică postcomunistă, care „tâlhărește țara” și „înfometează poporul”, Vadim propunea o justiție sumară a celor vinovați de dezastru: „țara nu poate fi guvernată decât cu mitraliera”, „dacă PRM vine la putere, vor avea loc execuții publice pe stadioane, după modelul chinezesc” – sunt declarațiile sale în campania prezidențială din anul 2000, desfășurată sub sloganul „Sus patria, jos mafia!”. Radicalismul, naționalismul, critica sistemului și a elitei corupte, justițiarismul, populismul (identificarea cu poporul, al cărui reprezentant autentic este doar el și pe care îl mobilizează împotriva establishmentului politic), plasează PRM în categoria partidelor antisistem, el împărtășind trăsături comune cu extrema dreaptă interbelică, dar și cu alte partide extremiste născute pe ruinele fostei lumi sovietice.

 

Conflictele interne și declinul

Unitatea de monolit în jurul lui C.V. Tudor din anii ’90, când PRM era un mic partid parlamentar, se fisurează treptat după succesul său la alegerile din 2000. Nemulțumirile față de tendințele despotice ale liderului și față de izolarea partidului pe scena politică duc la plecări masive din partid (aleși locali, membri ai organizațiilor teritoriale, parlamentari). Numai în anul 2001, 16 parlamentari părăsesc partidul, cei mai mulți îndreptându-se spre PSD și spre Partidul Umanist. Hemoragia masivă de peremiști a continuat și în legislatura 2004-2008, când declinul era evident: din 69 de parlamentari aleși în 2004, doar 41 se mai aflau în PRM în 2007. Demisiile și excluderile din partid sunt însoțite de fiecare dată de înfierarea contestatarilor liderului. De notorietate au fost scandalurile care au însoțit excluderea lui Corneliu Ciontu și Anghel Stanciu din partid, în vara lui 2005 (după ce, cu câteva luni mai devreme, Vadim renunțase la funcția de președinte în favoarea lui Ciontu, devenind președinte onorific, iar PRM își schimbase titulatura în Partidul Popular România Mare – PPRM), dar și războiul pentru șefia partidului dintre Vadim Tudor și Gheorghe Funar, altădată buni camarazi. Început în 2013, când Funar devine președinte al partidului (în urma unor alegeri discutabile), iar Vadim este exclus din partid, duelul celor doi, purtat inclusiv în instanțele de judecată, se prelungește până la moartea lui Vadim Tudor, survenită în 2015.

Discursul naționalist, antimaghiar, antisemit, izbucinirile xenofobe ale lui Corneliu Vadim Tudor, tot mai puțin credibile odată cu trecerea anilor și cu integrarea țării în Uniunea Europeană, epurările și disputele din interiorul partidului, toate au dus la declinul lui. Iar moartea liderului său, care afirma despre el însuși că „Singurul președinte al PRM sunt eu!”, a fost ultima lovitură din care partidul, cu doar 1% din voturi câștigate la alegerile din 2016, nu dă semne să-și revină.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe