Prăbușirea regimurilor democratice: modelul lui Linz

Giulia Chielli Publicat la: 16-11-2018

Colapsul unui regim democratic nu este niciodată întâmplător. Acesta urmează unei perioade de instabilitate politică puternică și o criză socială gravă, exacerbată de incapacitatea de a acționa a clasei diriguitoare. Întrebarea la care dorim să răspundem prin intermediul politologului spaniol Juan J. Linz este următoarea: care sunt cauzele îndepărtate ale crizei politice și sociale care se află în spatele prăbușirii? Această întrebare este urmată în mod logic de a doua interogație: este posibil să se identifice un model general care să nu depindă de factori pur contingenți?

Concepția teoretică a lui Linz a fost prezentată specialiștilor în anul 1978, când a fost publicată cartea The Breakdown of Democratic Regimes. Crisis, Breakdown and Reequilibration.

Modelul său teoretic a fost aplicat studiului unor cazuri concrete, cum ar fi de exemplu prăbușirea democrației liberale italiene în anul 1922, căderea Republicii de la Weimar în 1933, încheierea experienței Republicii spaniole în anul 1936.

 

Premisele unei democrații

Orice democrație are, ca o condiție a existenței sale, convingerea cetățenilor – nu a tuturor, ci a marii majorități a acestora –, a dreptului legitim al celor care sunt învestiți cu autoritate de a emite comenzi și de a cere ascultare. Aceasta este clasica definiție weberiană a legitimității. Prin natura însăși a democrației, un regim politic democratic care nu s-ar bucura de legitimitate ar fi imposibil să existe. Uneori, obediența se bazează mai degrabă pe obișnuință decât pe sprijinul pozitiv al regimului. Această diferență, care poate fi – și în majoritatea cazurilor este – irelevantă în perioadele în care viața democrației se desfășoară fără schimbări deosebite, devine de primă importanță în perioadele de criză, atunci când este nevoie de un sprijin activ din partea cetățenilor în apărarea ordinii politice existente. Este esențial să se clarifice faptul că sprijinirea regimului înseamnă acel demers diferit de cel specific, acordat guvernului într-un anumit moment istoric; susținerea luată în considerare este cea referitoare la împărtășirea regulilor democratice ale jocului. Așadar, o democrație ar trebui considerată legitimă chiar de cei care se află în opoziție (o opoziție de acest gen este definită de Linz ca fiind una de tip loial). Cu privire la factorul de legitimitate, există alți doi factori care acționează și revin constant: eficiența și eficacitatea.

Eficacitatea este privită ca fiind capacitatea unui regim de a oferi soluții la problemele fundamentale, percepute ca fiind satisfăcătoare. Apare în acest moment o conexiune evidentă între legitimitate și eficacitate: un regim eficient va obține consimțământul electoratului și, prin urmare, își va consolida legitimitatea. Eficacitatea, pe de altă parte, este capacitatea de a implementa politicile dezvoltate, obținând rezultatele așteptate. Atunci când un regim este lipsit de eficacitate și, prin urmare, există întârzieri și eșecuri în punerea în aplicare a politicilor, se va crea o stare de nemulțumire în cadrul electoratului care va pune în discuție și legitimitatea statului. Asupra acestor aspecte vom reveni.

Un aspect fundamental în cadrul unui regim democratic este sistemul electoral adoptat.

Alegerea unui sistem proporțional pur, fără prag, produce atomizarea forțelor politice în parlament. În anumite cazuri – atunci când, de exemplu, minoritățile antisistem obțin un număr de mandate și apare un multipartidism exagerat –, se va produce în mod inevitabil o situație de neguvernabilitate și paralizie a activității parlamentare (rețineți că acest element a fost decisiv în cazul căderii Republicii de la Weimar). Acest rezultat ar putea fi evitat dacă forțele politice din parlament ar fi capabile să colaboreze. Totuși, elementele care împiedică această cooperare sunt în mod fundamental două: polarizarea partidelor aflate pe poziții opuse și ireconciliabile și intrarea în sistemul de forțe care contestă regimul existent și urmăresc modificarea acestuia fără a ține seama de regulile jocului democratic.

Este vorba de acele tipuri de opoziții pe care Linz le definește ca fiind neloiale sau semiloiale, în funcție de atitudinea lor – în mod clar antisistem sau ambivalente. De obicei, opoziția neloială intervine ulterior, la momentul în care faza de colaps a început deja. În faza anterioară, totuși, va câștiga teren opoziția de tip semiloial. Ambiguitatea acestei opoziții – care este dificil de identificat chiar și dacă privim retrospectiv – ajută la răspândirea unui climat de instabilitate și incertitudine care minează regimul legal.

 

Monopolul utilizării forței legitime

Partidele neloiale pot deveni semiloiale atunci când beneficiază de un sprijin extins din partea populației, ceea ce îi face să devină concurenți reali în lupta politică și îi împinge să caute o poziție care să le permită să aspire la accederea la putere în mod legal, rămânând în poziții de opoziție radicală. În acest mod s-au comportat Partidul Național Fascist italian și Partidul Național-Socialist german. Confruntate cu această atitudine, forțele sistemice pot încerca să integreze opoziția de tip semiloial sau neloial în sistem sau pot încerca să le contracareze cu mijloacele specifice democrației sau, în cazul opozițiilor care folosesc violența, chiar și prin coerciție legitimă. Prezența unei opoziții neloiale într-o perioadă de criză tinde să faciliteze apariția unor actori politici semiloiali și să sporească izolarea forțelor loiale.

În acest moment, opoziția neloială va avea tendința de a slăbi regimul făcându-l semicoercitiv prin intermediul comiterii unor acte care vor induce în mod inevitabil forțele prosistem să recurgă la folosirea forței legitime. În acest mod însă, legitimitatea sistemului politic se va sprijini din ce în ce mai mult pe folosirea mijloacelor coercitive, ceea ce, în condițiile unei prelungiri a situației, va avea ca rezultat delegitimizarea completă.

Criza unui sistem este determinată de incapacitatea majorităților guvernamentale de a soluționa problemele pentru care opoziția neloială oferă soluții ce par a fi eficiente. Problemele puse de Linz, definite ca fiind insolubile, sunt de o importanță fundamentală: în fața unei majorități care este incapabilă să rezolve această problemă (nu este eficace), o parte din populația activă din punct de vedere politic nu mai dorește să mai aștepte.

Rezultatul este o delegitimizare periculoasă a majorității prosistem și are drept consecință o schimbare a consensurilor față de acele partide antisistem ce se propun ca fiind singurele care pot să restabilească ordinea; este prea puțin important dacă, prin acțiunile lor, aceste opoziții au fost cele care au creat în realitate problema cu care se confruntă societatea. O stare de fapt care vede persistența unor probleme insolubile pe o perioadă lungă de timp va duce în mod inevitabil la o criză profundă. În acest stadiu, capacitatea regimului de a rămâne în picioare depinde de legitimitatea, eficacitatea și eficiența pe care a acumulat-o în timp.

Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere și un ultim aspect: o prerogativă a statului modern este monopolul utilizării forței legitime. Orice decizie privind utilizarea acestui lucru trebuie luată numai de către guvern, fără a fi nevoie de consultare sau de acordul conducerii forțelor armate. Dar, mai presus de toate, guvernul trebuie să mențină acest monopol ferm prin împiedicarea funcționării grupurilor armate cu disciplină paramilitară care utilizează forța în scopuri politice. Un guvern care permite sau tolerează pierderea sau împărtășirea monopolului cu privire la utilizarea forței legitime determină o condiție a ambiguității care slăbește regimul democratic și întărește opoziția neloială.

Traducere de Sabin Drăgulin

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe