Marea Catedrală: un proiect cu orizonturi schimbătoare

Victor Rizescu Publicat la: 16-11-2018

Vreme îndelungată, dezideratul nerealizat al politicii postnaționaliste s-a revendicat cu stăruință de la împlinirile incontestabile ale secularizării. Promisiunea statului liberal-democrat capabil să profeseze – cu o doză de aproximare suficient de redusă încât să poată fi trecută cu vederea – o atitudine de neutralitate față de apartenențele etnonaționale ale celor aflați sub guvernarea sa le-a părut multora ca eminamente realistă, prin raportare la realitățile foarte apropiate de modelul teoretic ale așezămintelor inițiate în Occident după fărâmițarea creștinătății catolice și menite să abordeze afilierile religioase ca pe o chestiune de viață privată. Spuneam cu câteva luni în urmă că sărbătorirea Centenarului survine într-un orizont mondial al reflecției despre subiect marcat de revalorizarea ideii de autodeterminare națională în limbajul multiculturalismului (cu ajustările corespunzătoare corelațiilor inedite ale venerabilului crez). Se impune să reflectăm însă și în legătură cu conexiunile din același orizont ale acțiunii preconizate a-și pune amprenta cea mai vizibilă și durabilă asupra evenimentului: cea de inaugurare a Marii Catedrale ridicate întru mântuirea poporului majoritar ortodox (indiferent ce formă va căpăta, în funcție de stadiul lucrărilor de construcție).

Formulate în circumstanțe unde confesiunea era încă politizată în mai mare grad decât comunitatea de neam – și unde identitățile colective de ultimul fel se aflau pe cale de formare, în bună măsură tocmai prin transfigurarea diferențierilor interconfesionale –, enunțurile fondatoare ale filosofiei liberale s-au situat într-o relație privilegiată cu efortul de edificare a autorității echidistante în privința diverselor expresii ale credinței în Dumnezeu.

 

Tratament echitabil tuturor, indiferent de ce Biserici aparțin

Perspectiva abstractă a egalității în fața legii a fost elaborată cu atenția veșnic îndreptată către pledoaria de o natură mai particulară – dar avansată cu un mai puternic sentiment al urgenței – pentru tratamentul echitabil al oamenilor, indiferent cărei Biserici îi aparțineau. Iar noțiunea corpului cetățenesc purificat de fracturile tuturor libertăților circumscrise unor unități corporative s-a cristalizat în continuarea concepției despre sfera publică unificată provizoriu, dar semnificativ, în virtutea localizării acelor convingeri apte oricând să degenereze în fanatism printre neregularitățile de adâncime ale societății civile. Se explică, astfel, că programul liberal pentru gestionarea problemei naționale a fost și el calchiat după strategia verificată de primii promotori ai doctrinei în domeniul religios.

Atunci când declinul religiei a lăsat loc liber pentru investirea naționalității cu mai multă însemnătate politică, iar modernizarea a făcut deopotrivă posibilă și dezirabilă întreprinderea de consolidare și extindere a spațiilor culturale modelate, de regulă, pe baze lingvistice, progresul democratizării în cadrul constituționalismului s-a conjugat cu încercarea de integrare a culturilor minoritare în corpurile statelor naționale prin înzestrarea indivizilor cu drepturi fără deosebire de limbă și etnie (alături de mai avansata lor înzestrare cu atributele universale ale cetățeniei fără discriminare după criteriul religios). Într-o etapă ulterioară a procesului, necritica speranță liberală de a împăca adeziunea față de principiul statului național cu profesiunea de credință a neutralității prin raportare la grupurile minoritare – privite ca devieri neconcludente de la normă – a fost abandonată în favoarea scepticismului generalizat față de întreaga gamă de fapte sociale întemeiate pe politizarea sângelui, rasei, limbii sau culturii (considerat a prefigura o vârstă a dezvoltării politice de după naționalism). Firește că discursul de structură benign neglect rezultat de aici a impus o și mai pronunțată invocare a secularizării ca referință inspiratoare.

 

Secularizarea în conjuncție cu dinamica multiculturalismului

Proiectul multicultural a debutat sub auspiciile separării nete dintre reconfigurarea identităților de factură națională ca intens relevante în planul politicii – deci potrivite pentru a beneficia de instituționalizarea aferentă proaspetei (re)politizări – și conservarea fără urmă de reajustare a liniei de demarcație dintre Biserică și stat. Fidelitatea arătată de reprezentanții noilor curente față de un asemenea tipar înrădăcinat al vechii tradiții de gândire a părut cu atât mai normală cu cât cei mai influenți dintre ei și-au prezentat tezele ca pe produsul unui demers de argumentație consecventă în chiar matricea liberalismului (implicând dezvoltarea metodică a ideii de echitate).

Lansat în albia chestiunii islamice, apelul propagat ulterior pentru reconsiderarea în termeni generali a secularizării în conjuncție cu dinamica multiculturalismului a acuzat mai timpuriile construcții teoretice din aria fenomenului pentru a fi înfățișat o prejudecată în favoarea etniei – ca sursă cu un statut aparte al liniilor de separație de pe harta societății mozaicale – și împotriva religiei (ca izvor al diversității la fel de îndreptățit să primească același tip de recunoaștere, cu inevitabile consecințe asemănătoare). În plus, după cum prescripțiile de factură multiculturalistă coagulate în jurul condiției de plurietnicitate – uneori ea însăși de specie multinațională – au fost recomandate ca operațiuni de articulare intelectuală a unor situații deja existente, dar insuficient conștientizate –, tot astfel îndemnurile mai recente de a lua în serios multiconfesionalitatea în răspărul clișeelor adunate în rutina secularizării pretind să dea întruchipare teoretică unor realități impropriu catalogate. Ar putea oare însemna toate acestea o constelație fastă pentru începutul serviciului divin în Catedrala Mântuirii Neamului? 

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe