Cronica unui referendum eșuat

Dan Pavel Publicat la: 16-11-2018

Textul care urmează este o punere în context a referendumului cu privire la familia tradițională și schimbarea Constituției României, din 6-7 octombrie 2018. Este un text de evaluare a unui fenomen complex de schimbare identitară. Iar punerea în context va fi deopotrivă națională și internațională. După referendum, lideri politici, religioși, precum și ziariști, personaje publice, mai puțin intelectuali critici, au declarat că se vor gândi serios la lecțiile care ar trebui învățate în anii care vin. Acest text își propune să îi ajute pe cei care recunosc că au ceva de învățat din experiența consumată, pe cei care vor să înțeleagă unde se află națiunea și statul nostru într-o lume în continuă schimbare, deci vor să își înțeleagă și propriile opțiuni. Prin urmare, nu se adresează partizanilor fanatici și dogmatici ai unei tabere sau alteia, nici acelora care nu au respect pentru ceea ce cred ceilalți, pentru opțiunile majorității și ale minorităților. Pentru toți aceștia, lectura s-a încheiat aici.

Pentru a evita monotonia și repetiția inutilă, în mod deliberat nu mă voi ocupa aici de aspectele analizate în alte texte de colaboratorii revistei Timpul.

 

Dreptul de veto al minorității

Tema referendumurilor nu este încheiată în România. Există argumente extrem de pertinente și dovezi factuale că organizarea multiplelor referendumuri în țările democratice, mai ales unde se respectă democrația directă și democrația locală, este de bun augur (cazul Elveției este paradigmatic). Aș putea să afișez aici în mod ostentativ bibliografii de specialitate cu ajutorul cărora să îmi sprijin tezele, dar subiectul este altul. Organizarea referendumurilor într-o țară care nu este pregătită pentru dezbaterea civilizată a temelor prioritare (sau secundare), pentru echilibrarea intereselor în societate, economie, politică este unul dintre drumurile către „dictatura majorității”. Este obligatorie existența unei culturi civice a referendumurilor, care înseamnă dezbaterea calmă, civilizată, argumentată a punctelor de vedere contrarii (și a altora, alternative). Și mai înseamnă respectarea hotărârilor referendumurilor. Altminteri se ajunge la predominanța discursului urii (hate speech), cum a fost cazul în octombrie 2018, la noi.

În democrațiile consolidate se încearcă și se reușește (altminteri s-ar deconsolida) obținerea unui echilibru dinamic între interesele majorității/majorităților, minorității/minorităților și individului. Cu alte cuvinte, majoritatea nu poate decide cu privire la chestiunile care privesc minoritățile. Se poate doar pronunța. Minoritățile au dreptul de se opune amestecului majorității în treburile minorității. Se numește dreptul de veto al minorității (minority veto). În plus, cei dintr-o anumită regiune sau comunitate locală nu pot decide asupra chestiunilor care îi privesc pe locuitorii din alte regiuni sau comunități locale. De pildă, nu pot să decidă cetățenii din Teleorman ori Dâmbovița (sau din alte județe în care nu există picior de ungur) în ce limbă se vor educa maghiarii din Transilvania la grădiniță, școala generală, liceu și facultate. Maghiarii trebuie să decidă singuri. Același principiu ar trebui să se aplice pentru educația românilor din Ucraina sau Serbia. Pentru limitele decizionale ale majorității, minorităților și în privința limitelor de amestec al majorității ori minorităților în opțiunile individului trebuie create norme, proceduri, instituții.

 

Un stat în reorientare identitară

Organizarea referendumului în anul Centenarului a dovedit lipsa de inspirație a Partidului Social Democrat, a guvernului dominat de respectivul partid. Din punctul de vedere al presupusei solidarități naționale reclamate de toate partidele, dar nerespectată de niciunul, organizarea unui referendum al urii în anul sărbătoririi Marii Uniri de la 1918 a fost inoportună. Nu numai că putea fi amânat pentru 2019, dar până atunci puteau fi examinate rațional argumentele și contraargumentele. Mai grav, prin organizarea pripită a referendumului, liderii partidului dominant (în frunte cu Liviu Dragnea) au dovedit că nu-și înțeleg propria națiune, nici realitățile din România ori din Uniunea Europeană. România este un stat aflat în plină transformare identitară. Cu alte cuvinte, națiunea noastră își caută un alt loc în lume după ce a fost aproape o jumătate de secol sub dominația sovietică.

După cum a dovedit-o chiar referendumul, chestiunea identitară este departe de a fi fost definită. Cele mai importante proiecte naționale realizate în perioada postcomunistă au fost integrarea în NATO și UE. Pentru acele realizări chiar merită aprecierea și respectul cetățenilor din toate forțele politice din această țară implicate, chiar și acelea al căror singur merit a fost că nu s-au împotrivit, deși antiamericanismul, antiliberalismul, antioccidentalismul era pronunțat la unii dintre liderii respectivelor organizații. Este un argument decisiv împotriva tezelor negaționiste susținute de cei care spun că nu s-a realizat nimic important după prăbușirea comunismului. Astfel, România își explicita hotărârea de a ieși din sfera de influență a fostei Uniuni Sovietice și a Rusiei (între care există continuități relevante). Cu toate acestea, influența Rusiei continuă se fie enormă în România, prin diferite canale. Unul dintre ele este cel rețelei de influență a Bisericilor Ortodoxe, care a fost considerabil întărită după 23 august 1944.

Referendumul pentru familia tradițională a reprezentat o ocazie potrivită pentru a vedea care influențe sunt mai puternice în România, cele din NATO și UE ori cele din Rusia și spațiul fost sovietic (unde este inclusă și Republica Moldova). A fost un referendum identitar, dar redefinirea identității are mai multe componente. Există două modalități de a măsura identitatea: una este autoreferențială, cealaltă este prin afiliere (voluntară sau involuntară). La noi, identitatea autoreferențială, redundată, este exprimată prin slogane de tipul

„Noi suntem români!

Noi suntem români!

Noi suntem aici

În veci stăpâni!”

Autodescrierea este măgulitoare, dar nu are (din păcate) acuratețe factuală, istorică. Pentru cele trei mari provincii istorice, iar ulterior pentru România unită, perioadele de dominație/influență a altor state ori centre de putere au durat mai mult decât perioadele de independență. Iar dependența cea mai puternică și cu consecințele cele mai devastatoare a fost provocată de schimbarea de regim operată de către un stat străin (și inamic) care a ocupat teritoriul național la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, URSS. Când România a redevenit liberă, a optat pentru Uniunea Europeană și Alianța Nord-Atlantică, adică pentru Occident. Prin urmare, cealaltă modalitate de definire este prin afiliere. Dar afilierea nu este și apartenență. Noi aparținem formal NATO și UE, dar încă nu aparținem Occidentului decât parțial. Aparținem deopotrivă spațiului cultural ortodoxist dominat de Rusia. Dacă referendumul a avut vreo utilitate, a fost de a vedea în ce măsură aparținem unui spațiu și/sau celuilalt. Deși prin declanșarea consultării s-a urmărit altceva, nu a fost un referendum de tipul ori/ori, ci de tipul nici/nici ori sau și/și.

După 1989, o parte importantă a populației din țara noastră a plecat să lucreze în alte state. Cauzele și motivațiile pot fi sintetizate în câteva fraze: din cauza venirii la putere a unei forțe hegemonice (Frontul Salvării Naționale, condus de Ion Iliescu), a operațiunilor paramilitare îndreptate împotriva democrației, a opoziției și a unor grupuri minoritare de protestatari (mineriadele), dar mai ales din pricina incompetenței guvernanților, corupției, precum și lipsei de performanțe guvernamentale, care s-au soldat cu dezvoltare precară, sărăcie, salarizarea necorespunzătoare a celor calificați și supracalificați. Cei mai mulți au rămas în țară, dar prețul plătit de aceștia este enorm, pentru că în multe dintre domeniile prioritare s-au obținut rezultate slabe ori controversate.

Remarcabil este că cetățenii acestei țări nu au plecat să lucreze în Rusia (cum fac mulți din Republica Moldova), ci preponderent în statele europene, central-europene (maghiarii transilvăneni către Ungaria) și occidentale europene; în număr ceva mai mic, au plecat și către alte destinații. Iubirea pentru Rusia în sine nu este mare în România, dar influența supraputerii asupra statelor unde predomină sentimentele antirusești se manifestă pe diferite alte canale. Dacă Rusia era un paradis al prosperității, s-ar fi dus unii și acolo. De aceea, destinațiile forței de muncă din țara noastră contează din mai multe puncte de vedere. Nu vreau să intru în controverse legate de estimări, dar un număr considerabil de cetățeni români (majoritari și minoritari) au plecat să lucreze și chiar s-au stabilit în următoarele state: Italia (peste 1 000 000, iar unele estimări vorbesc de 1,2-1,5 milioane de români); Spania (peste 1 000 000); Franța (peste 300 000); Germania (peste 550 000); Marea Britanie (peste 400 000); mai sunt români în Irlanda, Olanda, Austria, Israel, Statele Unite ale Americii, Grecia, Portugalia, Țările Scandinave.

O mare parte dintre cei plecați în alte părți și-au păstrat în țară locuințe, proprietăți și mai ales familiile; vin des în țară, trimit bani. Unii speră că pe parcursul vieții se vor întoarce. Experiențele muncii, ale locuirii, studiilor, informării, precum și experiențele culturale, religioase, civice, chiar politice occidentale îi marchează pe acei oameni. Trăiesc în niște state dinamice (mult mai dinamice decât propria țară), prospere, dar care se confruntă și ele cu criza democrației, migrație și cu alte provocări. În aproape toate țările menționate, au fost referendumuri ori au fost luate decizii importante cu privire la same-sex marriage. Au fost discuții publice ample. Înainte de a vedea unde se află România, să vedem care este situația în Europa și în restul lumii.

 

Forme ale căsătoriei

Prima țară din lume unde a fost recunoscută/legalizată căsătoria între parteneri de același sex a fost Olanda. Este considerată în multe clasamente internaționale și evaluări drept cea mai liberală țară din lume. Într-un editorial publicat în aprilie 2018 în revista Timpul, am pus în ordine cronologică statele în care au avut loc aceste recunoașteri. Aveam un spațiu limitat, dar aici merită să vedem unde s-au purtat cele mai intense dezbateri din lume cu privire la acest subiect. Voi combina ordinea logică și cea cronologică.

Au fost mai multe mișcări pentru emanciparea și eliberarea oamenilor în Statele Unite ale Americii, contra discriminării, încă de la sfârșitul anilor ’50. De fapt, intrarea SUA în cel de-al Doilea Război Mondial a condus la lărgirea accesului pe scară largă a femeilor și „negrilor” în sfera producției industriale, serviciilor (aceștia din urmă s-au înrolat în număr mare pentru a lupta pe fronturile unde era implicată armata americană). Și femeile, și afro-americanii au luptat pentru drepturile lor, iar alături de ei au venit minorități de tipuri diferite. În cadrul mișcării pentru emancipare și eliberare s-au constituit anumite submișcări, inclusiv ale minorităților sexuale. În legătură cu homosexualitatea, reprezentanții diferitelor religii și Biserici s-au pronunțat (în general împotrivă), dar ceea ce a contat în societate, media, politică a fost expertiza profesională, de specialitate, În 1975, în urma unor cercetări profunde, cea mai prestigioasă asociație de psihologie din lume, American Psychological Association (fondată în 1892), a decis că homosexualitatea nu este o boală psihică. Acceptarea acelui verdict s-a făcut în timp, cu dificultăți. Ceea ce s-a petrecut mai întâi în SUA a influențat decisiv democrațiile liberale occidentale.

Ulterior, după ce tot mai mulți cetățeni americani au acceptat realitatea, s-a pus problema legalizării căsătoriilor dintre gays și lesbians. SUA este o țară enormă, aproape la fel de mare cât continentul european, de două ori mai mare decât suprafața UE (cu tot cu Marea Britanie), dar autonomiile locale și statale sunt enorme, iar o decizie de legalizare nu se putea lua direct la nivel național. Prin urmare, recunoașterea s-a făcut treptat, în diferite state. Primul stat care a recunoscut căsătoria între parteneri de același sex a fost Massachussets (unul dintre cele mai prospere state și un lider al inovației industriale, tehnologice, unde principala mare aglomerare urbană, Boston, a fost și rămâne un centru al efervescenței culturale, civice; un stat renumit pentru universitățile sale de prestigiu – Harvard, MIT, Tufts, Brandeis și altele). An de an, diferite state americane au recunoscut same-sex marriage, iar în 2015, recunoașterea s-a făcut la nivel național, în toate cele 50 de state. La fel s-au petrecut lucrurile și în Canada (a doua țară ca mărime din lume), unde fiecare dintre cele zece provincii s-a pronunțat separat; prima recunoaștere a fost în 2003. În Europa și în restul lumii, recunoașterea s-a făcut în această ordine: Belgia (2003); Spania (2005); Africa de Sud (2006); Norvegia, Suedia (2009); Portugalia, Islanda, Argentina (2010); Danemarca (2012); Brazilia, Franța, Uruguay, Noua Zeelandă (2013); Anglia, Țara Galilor, Scoția (2014); Luxemburg, Irlanda (2015); Groenlanda, Columbia (2016); Finlanda, Insulele Feroe, Germania, Australia (2017). De la 1 ianuarie 2019, se va adăuga și Austria.

În anumite țări europene nu este recunoscută nici o formă de căsătorie între parteneri de același sex, iar căsătoria este definită în Constituție doar ca uniunea dintre un bărbat și o femeie (Armenia, Belarus, Bulgaria, Croația, Georgia, Letonia, Lituania, Moldova, Muntenegru, Polonia, Serbia, Slovacia, Ucraina, Ungaria). În Croația și Ungaria sunt recunoscute anumite parteneriate, iar Armenia recunoaște căsătoriile same-sex făcute in the United States of America și în alte țări (diaspora armenească este occidentalizată, prosperă, influentă). Există și țări în care sunt recunoscute anumite forme de uniune civilă: Andorra, Cipru, Cehia (republica), Elveția, Estonia, Grecia, Italia, Liechtenstein, Slovenia.

Am să fac anumite constatări după parcurgerea listei de mai sus. Statele care au recunoscut deja sau sunt pe cale de a recunoaște dreptul la same sex marriage se situează în creștinismului occidental (predominant reformate și/sau catolice). Ostilitatea față de includerea opțiunii same sex marriage între drepturile omului este mare în zonele islamului, budismului, hinduismului, confucianismului, creștinismului oriental (predominant ortodox), precum și pe continentul african (cu excepția notabilă a Africii de Sud). Într-un alt text, am afirmat că modul în care s-au desfășurat și finalizat controversele privind recunoașterea constituțională a familiei tradiționale sau a familiei moderne reprezintă o confirmare târzie a ipotezelor lui Samuel Huntington privind conflictul civilizațiilor. Dacă această diviziune ar fi un indicator pentru teoria democrației, atunci s-ar complica și controversa dintre teoreticienii democrației care susțin axioma că democrația este o valoare universală și tabăra scepticilor, care susține că democrația consolidată ar fi posibilă doar în zona creștinismului apusean. Pentru primii, excepțiile precum Japonia, Taiwan sau Israel semnifică occidentalizarea (prin contrast) a respectivelor sisteme politice. Pentru ultimii, democrația ar fi în ultimă instanță imposibilă în statele din zona civilizațiilor islamică, budistă, hinduistă, confucianistă, în majoritatea țărilor africane și ale creștinismului oriental.

O altă constatare merită subliniată: fără excepție, cazurile europene în care Constituțiile menționează explicit căsătoria ca uniunea dintre un bărbat și o femeie sunt cele ale fostelor state comuniste: Armenia, Belarus, Bulgaria, Croația, Georgia, Letonia, Lituania, Moldova, Muntenegru, Polonia, Serbia, Slovacia, Ucraina, Ungaria. În toate aceste țări, chiar dacă au intrat unele în NATO și/sau în UE, influența Rusiei este considerabilă.

Amân pentru alt text discuția cu privire inconsistența democrației din țări precum România, Grecia, Bulgaria, Ucraina, Rusia, Belarus, Republica Moldova, Serbia, Georgia, țări predominant ortodoxe. În discuțiile privind consolidarea/neconsolidarea democrației intră și alte variabile independente, care merită discutate separat. Simptomatic pentru transformările autodefinirii identitare este faptul că pe măsură ce drepturile cuplurilor de același sex s-au extins în America de Nord, în America de Sud și în Europa, în România s-a acționat preventiv. Cu alte cuvinte, înainte să ajungă la noi o eventuală propunere de referendum privind same-sex marriage, s-a propus referendumul privind introducerea în Constituție a definirii căsătoriei exclusiv drept uniunea dintre o femeie și un bărbat. Coaliția pentru Familie a atacat preventiv, înainte ca influența democrațiilor liberale din Uniunea Europeană să se extindă și în această privință. Iar micile organizații care susțin la noi în țară căsătoria homosexuală nu ar fi avut curajul multă vreme să propună un referendum, deoarece fenomenul ostilității față de asemenea „inovații” este puternic. Nici Coaliția pentru Familie, nici grupurile minuscule care favorizează căsătoria homosexuală nu au putut anticipa ce se va întâmpla dacă dezbaterea urma să fie politizată. De obicei, afirm că liderii partidelor de la noi nu înțeleg realitatea, nici direcțiile din societatea civilă, dar nici organizațiile societății civile nu prea înțeleg cum funcționează la noi sistemul politic, iar în particular sistemul de partide. Dacă ar înțelege, ar acționa altfel.

 

Schimbarea bazelor sociale ale identității și politicii

Multă lume se întreabă de ce a ieșit FSN/PDSR/PSD pe primul loc în șapte din cele opt alegeri generale postcomuniste. Un răspuns ar fi că nu s-au schimbat bazele sociale ale politicului (în sensul definit de Seymour Martin Lipset). Este însă un răspuns parțial și incomplet, infirmat de realitate, pentru că tocmai asistăm la schimbarea bazelor sociale ale identității naționale. Abia ulterior se vor schimba the social bases of politics. Faptul că partidele politice și organizațiile civice nu își dau seama de ce se petrece și deci nu au cum să înțeleagă este una dintre explicațiile referendumului eșuat. Nu mă voi referi la sondajele de opinie eronate (subiectul va fi abordat într-o analiză separată din acest număr), dar trebuie spus că sociologii de la noi ori nu urmăresc, ori nu înțeleg, în sensul că nu corelează sondajele de la nivel național cu sondajele de opinie europene și internaționale pe teme mai largi și mai profunde. Dau un singur exemplu.

În 2017, a fost publicat un megastudiu al departamentului Religion & Public Life din cadrul Pew Research Center (sunt șapte departamente) despre modul în care s-au redefinit identitatea națională și identitatea religioasă în fostele state comuniste și ateiste. Pew Research Center este un think-tank independent, nonpartizan, parte din The Pew Charitable Trust, care se ocupă de studiul problemelor sociale, al opiniei publice, tendințelor demografice din SUA și din lume, care face analize calitative și analize cantitative, inclusiv sondaje de opinie, cercetări demografice, media content analysis, precum și altele. Studiul se intitulează Religious Beliefs and National Belonging in Central and Eastern Europe (National and religious identities converge in a region once dominated by atheist regimes), iar informațiile au fost colectate din toate statele foste comuniste din Europa Centrală și de Est (fiind vorba de o regiune preponderent ortodoxă, au fost incluse Grecia, precum și Armenia și Georgia, care sunt mai apropiate de Caucaz, iar Armenia fiind considerată ca făcând parte din Asia; în schimb, lipsesc fostele republici sovietice preponderent islamice din Asia Centrală). Prin comparație cu ceea ce se petrece în alte state din zonă, se poate vedea că România este într-o profundă reorientare civilizațională.

 

Cultura noastră este superioară

Din lipsă de spațiu, voi cita doar anumite date relevante din acest studiu (și nu voi reproduce răspunsurile din fiecare țară), care trebuie însă citit integral, analizat cu lupa și aprofundat. În țările predominant ortodoxe, majoritățile afirmă că cultura lor este superioară („Our people are not perfect, but our culture is superior to others”): 68% dintre cetățenii tuturor țărilor ortodoxe, 69% în Rusia, 66% în România. Pew Center remarcă renașterea credințelor religioase în toate țările menționate, dar și faptul că mai puțin de jumătate dintre adulții din Europa Centrală și de Est afirmă să se roagă zilnic: Moldova 48%, România 44%, Ucraina 29%, Serbia 27%, Rusia 17%. În ciuda nivelului ridicat al credinței în Dumnezeu, procentul celor care se roagă zilnic din Europa Centrală și de Est este mai mic decât în alte zone ale lumii. Prin comparație, 55% afirmă în SUA că se roagă zilnic.

În ceea ce privește familia tradițională, sunt relevante diferențele dintre cei care sunt de acord cu afirmația că „O nevastă trebuie întotdeauna să se supună soțului”: în toate țările 34%, în țările ortodoxe 42%, în cele catolice 26%; pe țări sunt și mai mari diferențe – Armenia 82%, România 72%, Rusia 36%, Bulgaria 31%. În ceea ce privește homosexualitatea, iată procentele celor care consideră că este greșită din punct de vedere moral: 84% în țările ortodoxe, 59% în țările foste comuniste din cadrul creștinismului apusean (catolice, mixte – catolice și protestante); pe țări, Armenia 98%, Moldova 91%, Rusia 85%, România 82%, Ungaria 53%, Grecia 51%, Polonia 48%, Republica Cehă 21%. Se observă o acceptare mai ridicată a căsătoriilor homosexuale legale la adulții tineri (grupul dintre 18 ani și 34 de ani) față de cei de peste 35 de ani: Grecia 45%/19%; Cehia 77%/60%; România 33%/23%.

În țările preponderent ortodoxe, există un sprijin răspândit față de Rusia ca protectoare a creștinilor ortodocși de pretutindeni („Rusia are obligația de a proteja creștinii ortodocși din afara propriilor granițe”): Serbia 74%, Grecia 69%, România 65%, Ucraina 38%. În ceea ce privește sprijinul pentru o Rusie puternică, un tampon necesar pentru a pondera influența Occidentului, iată câteva rezultate: România 52%. În schimb, 82% dintre cetățenii români cred că „Este în interesul țării să lucreze îndeaproape cu SUA și celelalte țări occidentale”. Este cel mai mare procent din țările preponderent ortodoxe și din fostele țări comuniste!

Referendumul pentru familia tradițională a fost una dintre cele mai derutante consultări populare, în care forțele politice s-au amestecat fără să își dea seama că era vorba de o problemă ambiguă de transformare identitară. Partidele politice au încercat să folosească în propriul folos referendumul pentru familia tradițională, dar nici PSD și ALDE, nici PNL și USR nu și-au dat seama la vremea respectivă seama că participarea la referendum și modul în care s-a votat nu se suprapuneau cu votul politic. USR a încercat să capitalizeze politic împotrivirea față de PSD și celelalte partide pe această temă, dar neparticiparea la vot nu s-a datorat influenței respectivului partid din opoziție, ci modului în care societatea a reacționat față de asumarea de către liderii PSD a referendumului. După ce mulți au afirmat în spațiul public că este „referendumul lui Liviu Dragnea”, era de așteptat ca lumea să nu vrea să fie acuzată de complicitatea cu un personaj politic care are mari probleme cu justiția.

 

Partide europene marginale, alienate

Principalele partide și mișcări politice din România au dovedit cât de iluzorie este apartenența lor la marile familii politice doctrinare europene și mondiale. PSD a fost liderul politic al respingerii same-sex marriage. Această organizație politică condusă de oligarhi pretinde că este un partid socialist. De când sunt active și influente pe scenele naționale și internaționale, partidele socialiste au sprijinit constant mișcările de emancipare, minoritățile de tot felul. Socialiștii europeni sunt în favoarea căsătoriei homosexuale, dar adesea recunosc dreptul clericilor din diferite Biserici de a refuza celebrarea acelor căsătorii în lăcașurile sfinte. Socialiștii europeni i-au luat la întrebări pe liderii PSD privind organizarea referendumului, aspect ignorat de presa din România. În general, adversarii socialiștilor din lumea întreagă, iar în particular adepții teoriilor conspiraționiste afirmă despre socialiști că urmăresc de peste un secol și jumătate subminarea instituției familiei, iar propaganda în favoarea căsătoriei homosexuale ar fi parte a respectivului program. Socialiștii moderni le răspund că motivele căsătoriilor homosexuale sunt aceleași cu cele ale căsătoriilor tradiționale, de aceea ambele tipuri de familie trebuie sprijinite.

În ciuda faptului că legalizarea căsătoriilor de același sex face parte din agenda liberalismului și neoliberalismului, la noi, Partidul Național Liberal a semnat un protocol cu Coaliția pentru Familie în vederea susținerii referendumului pentru familia tradițională, aprobat de Biroul Politic al partidului în noiembrie 2016. Era înaintea alegerilor din 2016, dar nu le-a folosit la nimic, pentru că alegerile au fost câștigate de PSD, care ulterior a făcut o coaliție electorală cu ALDE. Dar PNL a încetat formal de a mai fi un partid liberal în mai 2014, când a decis mutarea din Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa în Partidul Popular European. Or, în ciuda concepțiilor conservatoare și creștin-democrate ale acestei grupări despre căsătoria nontradițională, oriunde s-au aflat la putere în Europa Occidentală partidele componente ale PPE, până la urmă same-sex marriage a avut câștig de cauză. Cel mai elocvent este cazul Germaniei.

Singurul partid important care și-a respectat afilierea la partidul corespondent european a fost ALDE. Deși inițial s-a angajat să sprijine organizarea referendumului, în ultimă instanță liderul Călin Popescu Tăriceanu a declarat că ALDE nu se va implica în campania pentru referendum și că va recomanda votanților să voteze în conformitate cu propria conștiință.

Am menționat mai sus ordinea cronologică în care diferite state europene au acceptat same-sex marriage. Iar partidele din principalele familii europene au sprijinit acest demers, cu excepția organizațiilor de extremă dreaptă. În România nu s-a respectat logica politică a principalelor mari partide europene. Unul dintre motive a fost presiunea extraordinară exercitată de către Coaliția pentru Familie pentru ținerea referendumului. De teama de a nu-și înstrăina așa-zisul bazin electoral al semnatarilor petiției CpF, partidele predominante au optat pentru oportunism. După ce a reușit să prevină un puci din interiorul PSD îndreptat chiar împotriva sa, Liviu Dragnea a încercat să abată atenția opiniei publice către un subiect „de importanță națională”. În plus, PSD încerca să recâștige terenul pierdut după marile demonstrații antiguvernamentale de după alegerile din 2016, repetate în august 2018, ambele prost gestionate. De fapt, nici PSD, nici PNL nu s-au implicat serios în organizarea referendumului și mai ales în mobilizarea propriilor susținători la vot. Este exact acuzația care le-a fost adusă de către Coaliția pentru Familie, că au boicotat referendumul. Una dintre ipotezele care merită verificate este că, în ultimă instanță, criticile primite pe plan european în lunile dinaintea referendumului din partea socialiștilor, popularilor și liberalilor europeni i-au descurajat pe liderii partidelor corespunzătoare afiliate să se mai implice. În plus, o parte importantă dintre problemele penale ale lui Liviu Dragnea au fost legate de celălalt referendum cu bucluc, care nu a fost validat, cel pentru suspendarea președintelui Traian Băsescu.

 

Ne pregătim de războaiele culturale

În ciuda mizei enorme care i-a fost acordată, în ciuda faptului că în alte părți controversa face parte de multă vreme din agenda războaielor culturale, la noi nu a fost vorba de a cultural war. Aceasta ar fi presupus expunerea pe un răstimp îndelungat (nu doar în campania electorală a referendumului) a argumentelor majore (& minore) ale celor două tabere. A fost în schimb un război al discursurilor urii (hate-speech war). În locul unei dezbateri normale, pe timp îndelungat, totul s-a desfășurat pe un fond de panică, de „cetate asediată”, care a fost instituit de către inițiatorii proiectului, Coaliția pentru Familie. În viziunea acestora, referendumul ar fi fost o reacție de apărare a „dreptei credințe” (ortodoxiei) împotriva Occidentului depravat. Or, discursul superiorității morale a panortodoxiei față de creștinismul apusean decadent durează de mai multe decenii, încă dinaintea prăbușirii regimurilor comuniste de tip sovietic, fiind una dintre temele propagandistice ale Kremlinului. În perioada interbelică nu existau dubii privind Occidentul și nici o asemenea falsă superioritate morală. Cel mult, existau discuții privind alianța cu Germania sau cea cu Franța & Marea Britanie. Fără ca nimeni să o dorească, am nimerit în sfera de influență rusească (sovietică). Dacă vrem ca România lui Liviu Dragnea să nu fie la fel ca Rusia lui Vladimir Putin, trebuie făcute mai multe eforturi.

Serviciile secrete din România nu au furnizat public nici dovezi și nici măcar semnale ale amestecului serviciilor secrete rusești în problema opțiunii pentru familia tradițională, după cum nu au furnizat în trei decenii în legătură cu nici un alt tip de amestec rusesc. Cine ajunge la concluzia că Rusia și-a pierdut brusc interesul pentru destabilizarea României, o țară NATO cu baze militare americane, o fostă colonie din „imperiul exterior” comite deopotrivă o estimare factuală greșită și eroare de deducție logică. Ar fi singurul stat din Europa și probabil din lume unde rușii nu se amestecă. Or, ei au interese până și în continentul Antarctica, în regiunea Arctică, niște nonstate. Alte puternice teme propagandistice ale Moscovei (panslavismul, imperiul eurasiatic) nu au prins la noi. Rusia își diversifică mijloacele propagandistice și de subversiune a Occidentului prin mijloace diverse și sofisticate. A încurajat euroscepticismul în cadrul Uniunii Europene; serviciile occidentale au depistat amestecul Rusiei și al lui Putin în susținerea partidelor extremiste eurosceptice, în referendumul Brexit, în mișcarea pentru secesiunea Cataloniei.

Aspectul cel mai ciudat al „amestecului în treburile interne” a fost pornirea inițiativei din SUA de către unele cercuri fundamentaliste creștine româno-americane. Retorica lor este apocaliptică, antimodernă, antiliberală, chiar antiamericană, limba este „de lemn” (iată că nu numai comuniștii vorbeau astfel), sărăcăcioasă, plină de clișee. Rusia s-a amestecat în afacerile interne ale diferitelor state europene prin activarea, finanțarea, sprijinirea unor grupuri autohtone și internaționale din diferitele diaspore, de extremă dreapta, eurosceptice, antimigrație. Dacă SRI și SIE nu au detectat nimic în repetarea unor tipare, poate că ar trebui să ceară o mână de ajutor colegilor de la FBI și CIA, care în ultimele decenii lucrează strâns cu serviciile europene de intelligence.

Una dintre lecțiile acestui referendum este că în dezbaterile publice din următoarea perioadă trebuie ca opinia publică, partidele parlamentare, asociațiile voluntare independente să se pronunțe clar cu privire la apartenența României la Occident sau Orient. Ori ne putem declara unici, autarhici. Sau putem purta discuția către nuanțele identitare. Datorită principiului modern al separării statului de Biserică/Biserici, acestea din urmă nu au ce căuta în dezbaterile politice. Cu atât mai puțin să se implice în acțiuni propagandistice. Rolul lor este să administreze relația credincioșilor cu divinitatea, nu să se erijeze în mesageri ai lui Dumnezeu pe pământ. Am să evit dezbaterea de tip teologic, dar pentru credincioși anumite lucruri trebuie spuse și repetate: Dumnezeu nu joacă fotbal și nici tenis (deci este irațional ca suporterii să se roage pentru a obține victoria); Dumnezeu nu are sex și nici nu este căsătorit. Dumnezeu nu este socialist, conservator, liberal sau anarhist.

Afirmarea apartenenței civilizaționale românești este o chestiune delicată, în care factorii conjuncturali pot înclina balanța într-o parte sau alta. Ceea ce înseamnă că încă nu avem ca națiune postcomunistă o identitate clară. Va trebui să mai facem referendumuri și pe alte teme. Poate că astfel ne vom da seama mai ușor care este locul nostru, în Europa sau în Eurasia.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe