Pseudopriorități politice. Eșecul neprevăzut al referendumului „profamilie”

Cosmin Dima Publicat la: 16-11-2018

Cum funcționează democrația? Răspunsul standard, des folosit, este că prin instituțiile sale și datorită echilibrului dintre acestea. Dar mai sunt și ale componente, pe care teoreticienii democrației le-au identificat din practica politică democratică. Conflictul este unul dintre ele. O democrație este întretăiată de multiple conflicte. Însă doar unele devin dominante, iar unul dintre rolurile politicii este să le gestioneze. O astfel de ciocnire a fost generată de un grup de presiune, Coaliția pentru Familie, când a demarat prima inițiativă civică de modificare a Constituției, care a urmărit înlocuirea termenilor de „soți” cu cel de „femeie”, respectiv „bărbat”, cu privire la căsătorie și familie. Acestei umbrele de ONG-uri, cu un puternic caracter religios, interesată de apărarea familiei după normele moralei creștine, de schimbări legislative și de politici publice în acord cu valorile promovate, i s-au raliat și cea mai mare parte dintre cultele din România, în frunte cu Biserica Ortodoxă Română, care a preluat tema și a sprijinit-o logistic, mediatic, spiritual.

Prin presiunea exercitată asupra partidelor parlamentare, prin cele aproape trei milioane de semnături, acest demers a fost translat în termenii unui conflict cultural dintre valorile tradiționale, conservatoare, și valorile toleranței și incluziunii progresiste. Specificul temei, care se mula aproape perfect pe înclinațiile, obiceiurile și valorile societății românești, ar fi trebuit să producă un angajament electoral și o participare de proporții. Însă coliziunea nu s-a generalizat pe măsura așteptărilor, a rămas îngrădită în zona extremelor, inhibat, iar polarizarea a fost doar parțială.

Dacă ne raportăm la cifre, vedem că România este proiectată în topul țărilor religioase, cu un megaprocent de 89% (Gallup International, 2016). Încrederea în Biserică surclasează orice speranță a vreunui partid sau lider politic (CURS, mai 2018, 68%). Iar familia și căsătoria țintesc cote astronomice (IRES, decembrie 2015, 93% pentru familie și 80% pentru căsătorie). În avanpremiera spectacolului referendar, institutele de cercetare au făcut predicții superoptimiste (Avangarde, septembrie 2018, 66% rată de participare) sau optimiste (Sociopol, octombrie 2018, 35% rată de participare; CURS, octombrie 2018, 34% rată de participare). Confirmau, cumva, ceea ce se aștepta, o victorie fără emoții, pe o temă agreată de două treimi dintre români, având în vedere și cvasiconsensul partidelor (PSD, PNL, PMP poziție pro, ALDE și UDMR neutră, USR poziție anti) și cele două zile (6 și 7 octombrie 2018) alocate în mod strategic referendumului.

Cu toate aceste atuuri, numărul celor care au ieșit la vot pentru „a apăra” societatea de tendințele progresiste, neomarxiste, a rămas în limitele propriilor susținători. Publicul spectator, localizat în afara conflictului, a rămas ignorant, indiferent, impasibil. Caracteristici ale unui electorat dresat să răspundă doar la apelul partidelor, în obișnuitele cicluri electorale. Procentul de participare a trecut cu greu de 20% (mai exact, 20,41%), deși ar fi fost necesar ca acesta să ajungă la 30%. Doar 3 731 704 de români s-au „înghesuit” în cabinele de vot, puțin mai mult decât numărul de semnături depuse. Cum se explică eșecul de proporții al acestuia?

 

O campanie la extreme: frică, ură, intoleranță și-o invitație la #boicot

Analiza slabei participări la referendum nu se susține arătând cu degetul într-o singură direcție sau identificând un anumit țap ispășitor decât dacă se urmărește orice altceva, dar nu explicațiile. O astfel de idee a apărut imediat după anunțul lipsei cvorumului de participare. Unii din tabăra proreferendum s-au complăcut în explicații simpliste, precum aceea că referendumul a fost „asociat cu un lider corupt” și, astfel, prin contagiune, oamenii au stat acasă. O explicație de tipul vorbei populare „a vedea paiul din ochiul altuia și a nu vedea bârna din ochiul tău”. Dacă aceasta ar fi fost singura explicație validă, nu cumva cei care au lansat ideea ar fi trebuit să-și pună întrebarea cum de nu au reușit să explice propriului electorat, religios și încrezător în valorile familiei și căsătoriei despre subiectul adevărat al acestuia? S-au întrebat vreodată dacă referendumul chiar era o prioritate pentru români? Ce vreau să subliniez este că una este acceptabilitatea unei teme, altele sunt prioritățile din mintea omului.

La fel cum pentru români nu era o prioritate, nici pentru partide, liderii lor politici, aleșii locali și parlamentari nu era o temă de bătaie pentru care în România nu se mai putea trăi. Oare prioritatea PSD-ului nu era mai degrabă guvernarea? Nu aveau destule probleme și conflicte interne de gestionat, unul izbucnit chiar la începutul referendumului (scrisoarea unei facțiunii prin care i se cerea chiar demisia liderului partidului)? De ce s-ar fi implicat premierul cu arme și bagaje când mai important de gestionat era guvernarea cu toate probleme ei și în condițiile în care acesta, alături de alți europarlamentari români, a votat un raport favorabil legalizării căsătoriilor de același sex în 2015 în Parlamentul European? De ce s-ar fi implicat aleșii locali sută la sută în campanie când nu era vorba despre mandatul lor? De ce ar fi susținut electoratul liberal această temă când președintele Klaus Iohannis a spus că este „adeptul toleranței” și nu al „fanatismului religios”? Atât timp cât exista deja o protecție a familiei și a căsătoriei față de intențiile comunității LGBT de a avea aceleași drepturi (culmea, revoltător, nu?), de ce ar fi fost considerată modificarea constituțională o prioritate de către români? De ce ar fi fost o prioritate pentru jurnaliști când aceștia fie s-au solidarizat cu tabăra anti, fie au rămas indiferenți? De ce ar fi fost o prioritate pentru români, când ei sunt învățați să participe la vot doar o dată la patru sau cinci ani? Și „de ce”-urile pot continua.

Revin la prioritatea declarativă a partidelor. Practica politică a arătat că mobilizarea națională nu poate fi făcută decât de către acestea. Poate nu s-a înțeles de la început că, tehnic vorbind, o campanie electorală costă bani și timp. Însă, de regulă, după alegeri, indiferent de natura lor, dar și după ce acestea se vor fi terminat, întotdeauna există o recompensă mai mare sau mai mică în funcții și resurse redistribuite. Or această campanie nu a avut decât o miză simbolică, cu un puternic caracter religios. Societatea românească nu se afla în pericol iminent. S-a dorit doar o protecție suplimentară mai mare și mai dificil de întors, de natură constituțională.

Mesajele contradictorii ale Coaliției pentru Familie, care în nenumărate rânduri a declarat că acest referendum nu este unul politic (în speranța de a depăși animozitățile transpartinice), dar și preluarea acestui mesaj de către partide din rațiuni tactice și de precauție (pentru a nu fi asociate cu un eventual eșec, precum și rigorile legale ale campaniei electorale: bannere amplasate ilegal pentru invitarea la vot au fost criticate și atacate) nu au făcut decât să sape și mai mult la temelia participării politice.

Dacă ar fi să caracterizez campania de trei săptămâni a referendumului din punct de vedere al comunicării, despre aceasta se poate spune că a fost una a extremelor. Principalul fir narativ al Coaliției pentru Familie, preluat și de partide, dar și de unii reprezentanți ai cultelor, în special ai BOR, a fost acela că România trebuie să iasă la vot pentru a-și apăra viitorul, copiii, valorile tradiționale și creștine, suveranitatea. Față de cine anume? De progresism, neomarxism, de homosexuali și lesbiene, de (imposibilele, în actuala legislație) căsătorii ale acestora, de o potențială dorință a acestora de a adopta copii. S-a încercat mobilizarea la vot prin inducerea sentimentului de frică, de asalt asupra valorilor creștine, asupra României. O încercare de explorare și exploatare a temerilor și a îngrijorărilor, „o otrăvire în turmă”, cum spunea Aldous Huxley în Reîntoarcere la Minunata lume nouă. Apelul la irațional. O tehnică folosită de-a lungul istoriei de propagandă negativă. Atmosfera în social media a stat sub semnul discursului urii, sumbră, ridicolă uneori, exagerată, intolerantă, plină de invective. A scos tot ce se poate mai rău din om în speranța unei contagiuni și în afara spațiului virtual. Dar românii nu au fost neapărat raționali și nu au respins acest referendum cu pixul în mână, ci pur și simplu au avut alte preocupări.

Strategia de a hipnotiza prin inducerea fricii în masă, prin promovarea urii, puternic stimulent comportamental, a fost contrabalansată de o campanie de #boicot, promovată puternic de USR, care a speculat încă o dată oportunitatea de a se diferenția față de PNL în privința valorilor liberale. Desigur, nu USR-ul a înfrânt referendumul; ideea a fost susținută și de alte zone din mediul virtual, de vedete din showbiz și cultură, practic de zona liberală și progresistă pe care PNL-ul a dezamăgit-o susținând referendumul, probabil, pe termen lung. Aceștia au încercat să decredibilizeze inițiativa susținând că este inutil din punct de vedere juridic, că există deja o protecție legală pentru căsătorie și familie, că este costisitor, că va limita conceptul de familie în condițiile în care aceasta înseamnă și altceva decât un bărbat și o femeie, precum familii monoparentale sau copii fără părinți care cresc cu bunici.

Dacă două treimi dintre români au preferat boicotul pasiv, adică acea stare de repaus mental cu privire la problemele politice naționale și de confort de bulă familială, boicotul activ, adică militantism prin poziții publice, acțiuni politice, mesaje, discursuri împotriva unei teme, unui candidat, unui partid, ca formă de implicare politică și civică, de participare în viața cetății, a zguduit, de asemenea, nivelul participării. Însă argumentul costului imens al referendumului pe care tabăra #boicot l-a folosit este o prostie antidemocratică. Cam cât au înțeles, cei care au considerat că referendumul înseamnă o risipă de bani, ce înseamnă democrația? O întreagă campanie a fost proiectată, spunându-se că s-ar fi construit nu știu câte spitale sau drumuri și poduri. Păi costul referendumului a fost infim, comparativ cu lecțiile și implicațiile acestuia pentru democrația românească. Plus că democrația se exersează la urne, prin vot, participare, exprimarea dorințelor poporului, altfel de ce nu ne-am dori pur și simplu o corporație zamiatiană, huxleyiană sau orwelliană și un Binefăcător, o Forditatea Sa sau un Big Brother.

Referendumul, ca exercițiu democratic, nu a fost inutil. Însă pentru români nu a fost o prioritate. PSD a fost obligat, nu doar prin presiunea politică a celor trei milioane de semnături, să organizeze referendumul, ci și prin faptul că inițiativa a îndeplinit toți factorii procedurali și constituționali. L-a amânat cât a putut din rațiuni tactice și priorități politice, dar nu ar fi putut să ignore această cerere. Drept dovadă că nu doar PSD a votat în Senat la votul final, ci 107 senatori din 136, 13 au votat contra (USR) și 7 s-au abținut (UDMR și PNL).

 

Bătălia civică pentru mobilizare. Cifrele

Așa cum am menționat deja, implicarea partidelor a fost la o viteză inferioară ritmului obișnuit din alte tipuri de alegeri, deși aparent au susținut ideea. Acestea au fost mai degrabă aproape cu sufletul, decât pe teren. Dacă ar fi să folosesc ironic o comparație populară adaptată, partidele au dat, dar nu au și băgat în sacul Coaliției pentru Familie & Co și voturile.

Ce spun cifrele? Mai înainte, o scurtă precizare metodologică. Am luat în calcul și numărul de semnături de susținere a inițiativei pe fiecare județ. Astfel, se poate observa unde au fost discrepanțe majore între susținerea civică și participarea la vot, prin inferență reiese o mobilizare mai mare sau mai mică a partidelor. De asemenea, am considerat oportun să setez o limită inferioară de voturi în plus [aleatoriu 10 000 de voturi, pe care o voi denumi prag de implicare politică(PIP)] față de semnăturile primite în județe, pentru a scoate în evidență implicarea politică.

 Revenind la rezultate, o privire regională scoate la iveală o ierarhie după cum urmează. Pe primul loc s-a clasat Oltenia, cu o prezență la vot de 23,15%, în ciuda faptului că, de exemplu, mobilizarea la vot a social-democraților este printre cele mai mari la toate tipurile de alegeri. Doar PSD singur a obținut în Oltenia la alegerilor locale din 2016, 466 832 de voturi, comparativ cu scorul obținut de inițiativa civică, de 422 232 de voturi. Astfel de exemple, care arată implicarea limitată a partidelor, pot fi date în toate regiunile. Doar în Dolj și Mehedinți voturile proreferendum au surclasat susținerea civică. În Olt și Vâlcea, numărul de semnături a fost aproape egal cu numărul de voturi. Și doar în Gorj raportul a fost invers.

Aflată pe poziția a doua, Moldova, regiune cunoscută pentru activismul religios mai intens, a obținut un scor puțin peste media media națională, de doar 23,13%. Aici, regăsim singurul județ, Suceava, din toate cele 42, care a întrunit procentul de participare, obținând 30,67%. Moldovenii au ieșit în număr mai mare la vot (peste PIP) în șase (Bacău, Botoșani, Iași, Neamț, Suceava, Vaslui) din cele opt județe. Doar în Vrancea voturile au fost mai puține decât numărul de semnături, iar în Galați, găsim o suprapunere aproape perfectă.

A treia poziție, în clasamentul regional, îi revine Munteniei cu 22,15%, unde Dâmbovița a scos un scor aproape de pragul de validare, de 28,98%. Prahova, unde liderii partidelor au fost surprinși de presă într-o biserică, în ciuda intereselor politice divergente, stabilind strategia de mobilizare la vot, a obținut 18,40%. Din 10 județe ale Munteniei, doar în trei județe, Giurgiu, Ilfov și Teleorman (la limită), au ieșit mai mulți oameni la vot (peste PIP) decât numărul de semnături strânse. În patru județe (Argeș, Brăila, Buzău și Prahova), numărul de voturi a fost puțin peste numărul de semnături strânse, dar sub limita inferioară de 10 000 de voturi. În celelalte trei județe – Călărași, Dâmbovița și Ialomița –, numărul de semnături a fost mult mai mare; de exemplu, în primele două, cu aproximativ 30 000 mai multe.

Banatul, cu 21,2% a ocupat a patra poziție. Cele două județe au depășit numărul de semnături, peste prag.

Transilvania s-a clasat pe poziția a cincea, cu un scor regional de 18,8%, acesta fiind tras în jos de cea mai slabă participare județeană a maghiarilor din Harghita și Covasna. Aici, din 14 județe, în nouă (Arad, Bihor, Brașov, Cluj, Harghita, Hunedoara, Maramureș, Mureș, Satu Mare, Sălaj), românii au ieșit la vot în număr mai mare decât numărul de semnături (peste PIP), în două (Bistrița- Năsăud și Sibiu), numărul a fost aproape egal, iar în Covasna nu s-au strâns semnături.

Pentru bucureșteni, numărul de voturi a depășit cu mult numărul de semnături, deși rata de participare a fost foarte mică, de doar 15,74%, clasându-se pe penultimul loc. Rata slabă este explicabilă și prin influența mare a USR în Capitală, partid care a susținut campania #boicot.

 Cel mai departe de obiectivul de participare a fost regiunea Dobrogea, cu cele mai slabe rezultate, 14,28%. Doar în Constanța, numărul de voturi a fost cu mult mai mare decât numărul de semnături, iar tulcenii au rămas în limita numărului de semnături.

 

Eșecul neprevăzut al referendumului, un eșec al democrației?

A fost referendumul un eșec al democrației? Sau din contră, desfășurarea și invalidarea acestuia au fost semnale pozitive pentru democrația românească? În această secvență electorală s-a pierdut doar o bătălie pentru mobilizare, cauzată de discrepanța dintre agenda inițiatorilor și susținătorilor și marea majoritate a românilor, și nu una culturală. Pentru că războiul cultural nu se dă la urne, ci în cel mai bun caz se testează prin vot și se cuantifică, atât cât se poate cuantifica astfel. Războiul cultural este unul al ideilor. Rezultatul nu a depins de ce au vrut românii, ci de ce au considerat ei ca fiind prioritar.

Nu au învins comunitatea LGBT, liberalii, progresiștii, neomarxiștii, decât dacă se raportează la capacitatea de mobilizare a inițiatorilor și susținătorilor politici și religioși. Nici creștinii „adevărați”, tradiționaliștii, conservatorii, patrioții, radicalii nu au pierdut ceva fundamental, decât dacă vor trăi în continuare cu o frică indusă artificial de propaganda radicală conservatoare, că societatea se va transforma peste noapte, ca lovită de un virus misterios, într-o națiune de homosexuali și lesbiene care ne vor lua copiii. Prostii! Nimeni nu poate schimba natura umană, iar libertatea omului de a alege ce vrea și ce poate să fie este sfântă. Familia va rămâne baza oricărei societăți, doar dacă tehnologia și acceptarea alternativelor pe care aceasta le poate oferi nu va scoate la realitate utopica lume huxleyiană în care copiii erau fabricați artificial, conceptul de familie – mamă și tată – nu mai exista, iar aceștia erau condiționați genetic pentru anumite munci și organizați în clase.

Revenind, familia nu va dispărea, căci baza ei fundamentală nu este nici religia, nici legile, nici obiceiurile, ci iubirea care vine la pachet cu instinctul natural al reproducerii, instinctul matern al creșterii și cel patern al ocrotirii copiilor. Nici opțiunea indivizilor de a fi liberi în a fi așa cum sunt ei programați genetic sau, în interpretarea religioasă, de a fi așa cum i-a zămislit Dumnezeu nu poate fi anulată de legi, obiceiuri, sancțiuni, oprobrii, ci doar îngrădită prin acestea. De aceea, în această chestiune se revine la întrebarea: cât de tolerantă și inclusivă trebuie să fie o societate democratică? Dacă păstrăm democrația ca referențial, atunci teoria și practica arată că aceasta trebuie să fie tolerantă și inclusivă cu minoritățile, indiferent de natura lor, căci doar așa libertatea individului poate fi prezervată. Este natural să nu fii de acord, să nu accepți o anumită formă de comportament, dar nu este democratic să nu accepți diversitatea oamenilor și să îngrădești fericirea lor, mai ales prin ură și intoleranță.

Pe de altă parte, căsătoria și familia, în sens legal, nu sunt incompatibile cu alte forme de comuniune, precum parteneriatul civil. Desigur, prin esența și semnificația lor legală, ele sunt contradictorii. Însă, în societatea românească, precum și în altele, ele pot coexista armonios, fără ca una să ocupe spațiul celeilalte, fără acordul individului care, teoretic, este suveran în alegerile lui. Adică, nimic nu poate obliga bărbatul și femeia să se căsătorească împotriva voinței lor, la fel cum nici măcar Dumnezeu nu poate opri divorțul atunci când iubirea s-a anulat. Iubirea este liantul căsătoriei și al familiei. Cei care aleg să-și trăiască viața în parteneriat civil, nu aleg asta în detrimentul căsătoriei, pentru că pentru ei oricum nu este o opțiune. Deci instituția căsătoriei nu pierde niște suflete, pentru că acestea nu i-au aparținut.

În lipsa unei reglementări despre parteneriatul civil, care ține mai mult de drepturi și obligații patrimoniale, acesta va exista nereglementat, informal. Tolerența față de grupurile minoritare (etnice, sexuale, politice etc.) este atât o valoare a democrației, dar mai ales a învățăturii creștine.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe