Revitalizarea poeziei ca formă de revoluție. Claudiu Komartin – Maeștrii unei arte muribunde

Romeo Aurelian ILIE Publicat la: 16-11-2018

Claudiu Komartin s-a impus în poezia românească încă de la începuturile carierei sale literare drept unul dintre stâlpii curentului douămiist. A debutat în anul 2003 cu volumul Păpușarul și alte insomnii (editura Vinea), continuând cu Circul domestic (editura Cartea Românească, 2005), Un anotimp în Berceni (editura Cartier, 2009), Hemoragia soarelui. 33 de poeme de Claudiu Komartin cu 22 de gravuri de Ana Toma (ediție bibliofilă în două exemplare, 2009), cobalt (Casa de editură Max Blecher, 2013). A urmat misterioasa carte, Dezmembrați, semnată Adriana Carrasco (Casa de Editură Max Blecher, 2015), iar în 2017, a apărut la editura basarabeană Cartier, antologia de autor Maeștrii unei arte muribunde – Poeme alese 2010 - 2017, conținând o serie de poeme recente, neincluse în niciun volum anterior, precum și cele mai recente două volume ale sale: cobalt și Dezmembrați.

O întrebare justă ar fi, de ce o antologie care să cuprindă doar poemele scrise din anul 2010 până în 2017, în condițiile în care nu a mai existat o altă antologie în care să fi fost cuprinse poemele de la începuturi până la momentul cobalt? Să se fi dezis poetul de acea perioadă a creației sale? Cu siguranță, nu.

 

cobalt

Nu întâmplător, am sugerat ideea că volumul cobalt reprezintă un moment aparte în cariera lui Claudiu Komartin. Pentru că acesta marchează ruperea poetului de curentul douămiist, dar nu în sensul unei deziceri de acesta, ci în sensul unei depășiri a acestuia, înțeleasă ca eliberare a poeziei sale de orice program poetic, acceptând ca unică estetică, pentru sine, preocuparea de a transmite cât mai direct și cât mai viu mesajul poetic și mai ales emoția poetică, indiferent de starea ce traversează poezia: iubire, durere, frustrare, agonie sau extaz. El își propune practic să scrie o poezie 100% sinceră, în care să abandoneze orice mască.

Ideea de ruptură, de falie mai bine zis, între esență și aparență, în speță între poezia voit confesivă, proprie douămiismului, și poezia sinceră, confesivă în sine însăși, se vede încă din poemul de deschide volumul cobalt: „Vechile întrebări s-au schimbat („Ești bine?”, „Ce facem azi?”,/ „Până când vei fi atât de frumoasă?”), a mai apărut o cută,/ paharul e puțin câte puțin mai gol, mâna mai nesigură/ magnoliile au tăcut./ Nepăsarea calculată a dansului, gesturi pierdute,/ pașii, discuțiile cu gust de lemn/ dulce și parafină, zăpada/ topindu-se de pe un schelet micuț în ultima zi de iarnă – / nu mai sunt,/ rămâi împăciuitor, rămâi calm, nemișcat/ în fața unei ferestre sau la masa pe lângă care/ părul ei îți învăluia-n trecere foile - / și te trezești singur cu fantomele tale,/ cu inima și istoriile ei obosite (la ultimul film văzut împreună,/ ați plâns amândoi în fața imaginilor cu balenele care/ se sinucideau eșuând pe un țărm)/ și e un vis urât în care te sufoci/ și nu poți să te miști/ nivelul apei continuă să crească, dar tu zâmbești/ și linia din fața ta, pe care ți-ai promis că n-o vei trece,/ e tot mai subțire/ e invizibilă”(„Shadows”).

De altfel, inclusiv în poemul acesta, se poate observa cum poetul aduce la un loc structuri antagonice: imagini sensibile alături de imagini dure, stări de calm urmate de stări de tumult, atmosfera de vis anulată de realitatea concretă a cotidianului. Ori ce reprezintă această jonglare cu contrariile dacă nu însăși redarea fără menajamente a trăirii firești, concrete, de zi cu zi? Căci toate acestea se succed și se-mpletesc în mintea și-n faptele fiecărui om, numai că nu toți au puterea de a și le asuma și de a se prezenta lumii cu ele la vedere, fără masca autocontrolului impus de rigorile conformismului. Iar pentru a întări această constatare, voi reda încă un poem din cobalt, ales la întâmplare: „În seara aceea, în curtea interioară a căminelor/ de lângă pod, ai venit către mine/ ca înspre un bărbat pe care l-ai putea iubi./ Fericirea a izbucnit ca un glonț – / m-am temut că o să-mi împrăștie creierii pe asfalt.// Lângă noi, trei femei cu batice albastre/ îngropau frunze de rușinea cuiva.// «Cu o noapte în urmă ninsese în munți»,/ răsuflările împletite în jurul acelui poem al lui Rexroth/ și noi ușori și fără contur/ cu privirile pierdute cu gulerul ridicat printre taxiuri/ care te duc nicăieri/ sau care te duc oriunde în noapte// numai acasă/nu” („poem simplu”).

 

Dezmembrați

Dezmembrați este cartea publicată inițial sub formă de „traducere” dintr-o poetă mexicană complet necunoscută publicului cititor român, Adriana Carrasco. Poate unii ar spune și astăzi că această carte a fost o farsă a poetului, o mică glumă nevinovată. Poate a fost și așa. Sau poate a fost un pariu cu sine însuși, propunându-și să intre în mintea unei femei din Mexicul zilelor noastre, să empatizeze cu locuitorii acestei țări, să le înțeleagă mai bine povestea comună de viață. Aș zice că a fost un pariu reușit, mai cu seamă că la vremea aceea s-a crezut că Adriana Carrasco este o poetă reală. Ba chiar am asemănat-o atunci pe această poetă cu pictorița mexicană Frida Kahlo, găsind o serie de analogii între celor două: nonconformismul, patriotismul, patosul revoluționar precum și abilitatea de a transpune absurdul vieții reale sub forma unui aparent suprarealism, menit mai degrabă să îndulcească realitatea. Adriana are Mexicul ei interior, populat de mexicani cu sânge clocotitor, nu de fantome speriate de despoți dominatori. Ea iubește acest Mexic așa cum înțelege ea iubirea: dură, dar sinceră. Limba iubirii sale este limba străzii. Limba revoltei sale este limba străzii. Limba tăcerii ei este limba celor care preferă să-și piardă limba decât să tacă. Voi reda un singur poem din acest volum, pe care îl consider reprezentativ pentru întreaga atmosferă creată de către Claudiu Komartin deghizat în Adriana Carrasco: „cum iubești în convulsii/ cu burta goală de zile întregi/ ca-ntr-un roman tâmpit de formare// cum iubești cu jumătate de intestin/ rezecat// cum iubești cu sonde în tine cu branule/ cu furtunașe intrând și ieșind// cum iubești cu un picior care-atârnă ca/ un burlan găurit// cum iubești cu o armă la tâmplă/ vrând să urli fără să se audă decât// un fâsâit de epidermă smulsă/ șșși-atât// în câte feluri se poate iubi/ și nici unul nu-i separat de carne//și cineva să te țină de mână/ nici după ce soarele a apus// doar tumoarea ce va să vină// și cel în care am crezut orbește ne împinge/ unul câte unu-n latrină”.

Dincolo de orice dezbatere privind intenția inițială a poetului, Claudiu Komartin reușește practic să creeze o poetă cu biografie proprie, cu un limbaj propriu și cu o poetică personală. Ceea ce dovedește din partea lui o impresionată forță creatoare.

Noile sale poeme, cele cuprinse în prima parte a antologiei sub titlul „douăsprezece secunde până la dispariția luminii”, reprezintă întoarcerea poetului în poezia românească, înțeleasă ca ancorare în realitatea autohtonă. Sunt poeme scrise în mare parte în manierea celor din cobalt, dar nu trebuie trecută sub tăcere influența ce vine chiar din suflul poemelor „mexicane”, acesta dovedindu-se în acest ciclu poetic mult mai implicat din punct de vedere politic și social. O implicare asumată într-atât încât două dintre aceste poeme sunt numite chiar patriotice, iar în primul dintre ele își expune fără niciun fel de reținere, de altfel inutilă, întreaga frustrare acumulată în legătură cu țara aceasta, ce în egală măsură umbrește sentimentul patriotic, dar funcționează și ca un veritabil pumn în masă, dincolo de care se trece la mobilizare și acțiune: „Iată o țară cu memoria vraiște ca a unui poet./ Iată pisica poetului./ În obiectiv intră lucruri la care nu te-ai aștepta, peisajul se modifică/ la cea mai mică intervenție./ Țara aceasta a așteptat mereu să intervină cineva./ Țara aceasta a crezut că, dar realitatea a contrazis-o./ „Țara asta nu se va lecui niciodată”, mi-l amintesc spunând pe bunicul.// Sunt sigur că se baza pe ceva.// Iubesc țara aceasta și îmi iubesc limba maternă, iubesc acest accent/ ce predispune la crize existențiale.// Iubesc țara aceasta cu melancolia ei, cu capul băgat în pământ,/ țara aceasta unde apele-s repezi și fiarele nu se încruntă niciodată la oameni.// A fost o vreme în care aș fi vrut să scriu versuri direct pe timpan./ Aș fi primit bucuros titlul de cetățean de onoare al orașului Urlați.// Acum știu cât e de important să deosebești lucrurile folositoare/ de cele nefolositoare./ Dacă ai un steag al tău, poți cel puțin să-l fâlfâi./ Cineva îmi vorbea despre voluptatea de a pierde bătăliile importante./ Țara aceasta are tot felul de voluptăți.//Țara aceasta își expune ciotul, se mândrește cu el, ți-l bagă în ochi./ Îngerași de ghips roz ciobiți, aramă coclită.//Se simte în aer apropierea furtunii./ Ar trebui să strângem scaunele de răchită de pe terasă./ De pe terasă nu se văd munții și nu se aude marea,/ doar gardul culcat de vânt, câinii rezemați de o baracă muncitorească,/ foșnetul de răchită subțire al patriei mele”(„Patriotic. Voluptăți”).

Poetul Claudiu Komartin, o voce puternică, a cărei putere vine tocmai din sinceritatea cu sine și cu ceilalți, un om care pariază totul pe poezie și pe capacitatea ei de a schimba lumea și care, așa cum am văzut, este învățat să câștige toate pariurile, cu atât mai mult pe cele puse cu sine însuși. Nu doar un maestru al unei arte muribunde, ci un poet ce revitalizează poezia, transformând-o în armă de reconvertire a societății la adevărata scară a valorilor.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe