Nicolae Rusu – Totul se repetă

Mihaela Toader Publicat la: 16-11-2018

Privind peste timp sau în trecutul metamorfozei literare, observăm lucrări ce își trăiesc existența gândirii românești într-un joc al literelor chirilice ca o consecință a istoriei care lasă urme. Un exemplu ar putea fi romanul lui Nicolae Rusu Totul se repetă, publicat la Editura Astralis, 2018. Din perspectiva de astăzi, romanul ne amintește de evenimentul, de mare însemnătate istorică din martie 1989, când la Chișinău apare primul număr al revistei Glasul redactat în română, cu litere latine și, ulterior, declararea zilei de 31 august 1989 ca Ziua Limbii Române. Cartea, după cum ne-o prezintă autorul, Nicolae Rusu, a fost concepută în anii de studii 1984-1985 și peste trei ani, în 1988, romanul este publicat la Editura „Literatura Artistică” din Chișinău, „când suflul perestroikăi gorbacioviste ajunsese și la periferia vestică a imperiului, iar cenzura locală admitea evocarea unor aspecte de neconceput câțiva ani mai devreme de realitățile sovietice”. Prima ediție, fiind tipărită cu caractere chirilice, a rămas inaccesibilă pentru mai bine de treizeci de ani, deoarece în Republica Moldova de după 1989, cititorii preferau deja cărțile cu grafie latină.

Nicolae Rusu, mai puțin cunoscut în România, este prozator, dramaturg și eseist consacrat la Chișinău, membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1980) și al Uniunii Scriitorilor din România (1994). Theodor Codreanu îl prezintă pe Nicolae Rusu, în revista Literatură și artă în 1999 – „un prozator extrem de viu, cu un stil alert și captivant tocmai fiindcă nu e prizonierul unui sentimentalism al locurilor, nici al unor artificii tehnice care se substituie vechii calofilii sub masca procedeelor postmoderniste. Personajele sale se mișcă natural, fiind opera propriilor slăbiciuni omenești, dar și a unui fundal istoric de o viclenie îndelung exersată. De la această limită ne putem îngădui să surprindem scoaterea din ascundere a adevărului mutilator de adevăr, adevărul unui popor care nu reușește să-și regăsească propria ființă rămasă la discreția fostului centru imperial”.

 

„Limba română e una și aceeași”

Romanul Totul se repetă se înscrie în linia romanelor realiste a căror acțiune, deși se desfășoară în Moldova anilor ’80, ne provoacă amintiri într-o oarecare măsură similare din trecutul acelor ani din timpul regimului ceaușist. Temele și personajele volumul lui Nicolae Rusu reflectă un original stil de abordare literară ce se evidențiază pe parcursul lecturării cărții. Subiectul romanului abordează experiența vieții/traiului de pe un șantier de construcții, cu toate visele, speranțele și neajunsurile, prin intermediul evenimentelor din destinul a doi frați, din care unul, Lucian, era obsedat ca la Chișinău să se vorbească perfect românește. Deși, începuse ca și fratele său, Dragomir, Facultatea de Construcții spre a lucra ca inginer pe șantier, Lucian optează, în final, pentru Facultatea de Litere cu gândul de a învăța valorile și tradițiile românești și, mai ales, de a nu mai folosi în vorbirea curentă cuvinte și expresii rusești sau cuvinte născute dintr-un amestec de română și rusă.

Relevant în acest sens este răspunsul lui Lucian în dialogul cu fratele său, Dragomir: „Nu mă consola, te rog, se oțărî el, că n-ai dreptate. Știi doar ce înseamnă pentru mine limba maternă… De altfel, ce rost avea să părăsesc facultatea de construcție și s-o iau de la capăt? Aș fi fost deja arhitect… Dar să știi că un meșter cult e mai mult prețuit decât unul ignorant. Ai să simți asta pe propria-ți piele[…]. Limba română e una și aceeași, oricare ar fi veșmântul ei grafic. Dacă în loc de salopetă voi îmbrăca, de exemplu, frac și cilindru, voi rămâne același Lucian Pruteanu”.

 

„Aceleași lucruri se întâmplă și-n poveste, și în realitatea noastră”

Volumul captivează prin stările meditative induse de întreruperile intenționate ale autorului, făcând loc zgomotului unui tren care pătrunde dincolo de scenariile vieții de zi cu zi de pe șantierul de construcții. Trenul înaintează vertiginos de parcă ar înțelege că întârzii la serviciu, mai bine-zis, că ai întârziat deja. Suntem niște modele clasice ale unui perpetuum mobile – de cum ne naștem, suntem mereu în mișcare, mereu căutăm ceva. Și chiar dacă suferim un eșec, o luăm de la capăt… Lucian a căutat, a tot căutat nu se știe ce adevăr și … Va fi nevoit să înceapă totul de la … alfabet. Tocmai datorită acestei căutări profunde, Lucian este bătut până la pierderea memoriei ajungând în grija părinților, oameni simpli, smeriți.

Acest episod din viața lui Lucian îl marchează pe fratele său, Dragomir, care se lasă pradă trecutului, trăind, cu excepția momentelor de pe șantier, din amintiri despre iubire, alfabet, trenul cu perspectiva sa de a fi în mișcare, tradiția spirituală care îi dădea bătăi de cap atunci când Sărbătoarea Paștelui se potrivea în același timp cu aniversarea zilei de 1 Mai. Dragomir nu era religios, mai mult, evita să își viziteze părinții în perioada marilor sărbători spirituale.

Ana era un alt subiect care îl frământa deseori pe Dragomir. Un amestec de regrete și speranțe care îl învăluiau de multe ori în serile de iarnă. O întâlnise pe Ana întâmplător, la pomul de Anul Nou din parc, iar de atunci compara cu ea orice altă femeie pe care o întâlnea. Nu știuse să-i spună la timp că o iubește, iar ea, Ana, s-a căsătorit. Uneori, gândurile lui Dragomir mergeau până la speranța că, într-o zi, Ana va divorța. Întâlnirea cu Lina, o fată cu „ochișori galbeni”, îi lasă „impresia că toate florile din lume au finul și suavul miros al florilor de tei, aromă care îl urmărește peste tot”. Și totuși, „în Moldova despre dragoste se cântă în șoaptă”. Mărturisirea Linei despre fostul său iubit îl determină pe Dragomir să îi scrie acesteia despre Ana, știind că riscă totul prin sinceritate.

 

Existență între două lumi

Autorul reușește, cu măiestria scriitorului subtil, să mențină cititorul în starea de suspans până la finele romanului. Povestea dramatică a fratelui lui Dragomir se menține sau se regăsește în planul central al volumului și domină întreaga narațiune a romanului lui Nicolae Rusu. Dragomir se gândise la frate-său „studentul, mereu studentul… Lucian de astăzi nu-l poate înțelege pe cel de până la incident… Lucian de astăzi nu-l poate înțelege pe cel de până la incident… Sunt oameni, diferiți, mai precis oameni în timp diferit….”.  

Personajele romanului se descriu prin ele însele, dar și prin intermediul dialogului sau altor figuri umane care apar oportun pentru a marca evenimentele și trăirile celor care sunt reprezentați în rolurile principale. Aspectele legate de tradiție și limbă sunt prezentate tumultos de către scriitor și reflectă adevărata istorie a românilor de peste Prut, care își duc existența între două lumi. Fără îndoială, romanul reprezintă, dincolo de literatura în sine, o lucrare-document ce conduce la înțelegerea unor aspecte din trecutul românilor din Republica Moldova. Însuși volumul are propria sa istorie, (re)descriindu-se din scrierea chirilică la grafica latină.

În esență, romanul poate să captiveze cititorii interesați pe de o parte de istoria anilor ’80 din Republica Moldova, de realitatea dualității gândirii și vorbirii în română și rusă și sacrificiul lui Lucian pentru limba maternă, de experiența de lucru într-un șantier de construcții unde ilegalitățile reflectă tabloul politic al vremurilor de atunci, iar pe de altă parte, de imaginea vieții private pătrunsă de temeri, obsesii, dar și iubire.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe