Oglinzile tăcerii – Manuell Mănăstireanu

Maria Bilașevschi Publicat la: 16-11-2018

„Ce rămâne dintr-o viață? Câteva fotografii îngălbenind în cutii de biscuiți, numere de telefon ai căror abonați se schimbă, o mână de martori care se volatilizează la rândul lor și mai nimic, abia dacă ai existat…” Bertrand Poirot-Delpech, Le Monde, 1978, postfață la Strada dughenelor întunecoase, Patrick Modiano.

Pe simezele Muzeului de Artă din Iași, în luna noiembrie, artistul Manuell Mănăstireanu aduce o expoziție concepută pentru acest an cu o încărcătură istorică și umană aparte, o expoziție ce se îndepărtează puternic de rețetele românismului oportunist și ale naționalismului lozincard. Tot în acest an artistul a expus o selecție din acest proiect, Oglinzile tăcerii, la Bruxelles, la Casa de Cultură Belgo-Română „Arthis”.

Lumea lui Manuell Mănăstireanu este o lume a tăcerii. O tăcere a urmelor lăsate de om asupra omului, o tăcere a himerelor, o încremenire a lacrimilor, a spaimelor, a durerilor, urme extrase din neant, din ceața atotstăpânitoare și aduse în lumina propriului tragism și suflet. În mod cert, cel mai reverberant act artistic dedicat Centenarului, prezenta expoziție recuperează timpul omului, segmentat, aproape pierdut și îl oglindește în precizia unei memorii alienate. Artistul nu apelează la carnagii sau dezastre, nu solicită de la istorie ansamblul ci detaliul. Disoluția reperelor arhitecturale, frigul omniprezent ce imobilizează trupul însă dezvăluie tragismul privirii, fatalismul impus ca modus vivendi, uitarea sinelui, disperarea ce roade corpul, chipul care la rându-i nu-și plânge suferința și nu-și poate striga durerea nu sunt elemente ale unei ficțiuni născocite, ci recuperări ale frânturilor de umanitate, aparent disparate, dar unite de același destin, cel al jertfei.

Personajele artistului nu sunt plăsmuiri și nici instantanee. Fiecare se prezintă pe sine prin tăcere.  Nu realul este punctul de plecare, nu carnalitatea și nici forma finită. Distorsionarea la nivelul reprezentării realului, vizibilului, nu vine din penița artistului, ci din personaj însuși. Mai degrabă particule ale universului ce te privesc direct în ochi cu o frumusețe pe alocuri ascetică, adesea fără o formă umană definită, personajele sale aparțin unui timp suferind, un timp ce tulbură și ne atrage în interiorul său.

 Manuell Mănăstireanu nu explorează relativismul inert al vieții reale printr-un manierism pedant, ci vorbește despre trecut prin personaj, prin portretele psihologice ale omului și ale rămășițelor vieții. Prin regi, regine și soldați, prin oameni simpli, prin războiul intuit și nu relevat, artistul probează faptul că, în vortexul istoriei, unitatea nu ține de rang sau epoleți, de bunăstare sau rafinament, ci de ecourile pe care aceștia le-au lăsat prin tăcere, prin umanitatea din fiecare. Privirile sunt esențialmente deschideri ale sufletului, fiindcă numai așa ar putea răzbate spre noi blândețea, bunătatea, discreția, demnitatea. Prin fiecare privire, fragilitatea individului diminuează goliciunea izolării, anomia, solitară asemenea unei porți suspendate în timp, singura busolă morală într-o mare de incertitudini.

Densitatea gravă a orizontul întunecat sugerează atemporalitatea personajelor, smulse din întunericul veșnic. Pentru Manuell Mănăstireanu, aerul are o culoare atunci când se lipește de pielea individului, imprimându-se prin haină direct pe piele, fiind pe rând violet, gri, brun-roșcat, verde închis, ocru, alb. Răni vii ale istoriei, generalul Ion Dragalina, căpitan aviator Vasile Craiu, Cătălina Teodoroiu – eroina de la Jiu, generalul David Praporgescu – eroul de la Colți, soldați necunoscuți, mame și copii, refugiați, tranșee, uitare, recuperare. Alături de aceștia, supraviețuitorii se dezvăluire rând pe rând, Regele Ferdinand – întregitorul, Regina Maria – asistentă medicală și suverană, Brâncuși – infinitul sacrificiului, Enescu – ostașul artist.

Nu întâmplător, o fizionomie fără detalii anatomice, obliterată de o lumină ce traversează orizontal linia ochilor poartă o năframă albă pe care poți intui că, la un moment dat, se aflau flori vii, poartă titlul Scrisoare, chipul servind drept foaie sau pânză pentru a întipări istoria. Ecce homo, scrie artistul în dreptul unui portret. Ascetic, cu aureola încununând privirea, asemenea unui sfânt martir, omul lui Manuell Mănăstireanu este Mântuitorul prin lumină.

Dar nu numai în portret excelează Manuell Mănăstireanu, ci și în peisaj. Anxietatea și abandonul emerge în egală măsură din câmpiile dezbinate de un drum gol, prăfuit ori râul ce hibernează într-o mare de lumină și separă malurile sau fântâna vieții ce înghite destine. În fața unei case pustii ori a unor ziduri năruite pe care se citesc urmele unei foste vieți, omul apare ca o amprentă a trecutului, aflat în imposibilitatea de a mai schimba ceva.

După ce privești fiecare lucrare în parte, este firesc să te întrebi, cum de totuși, tu, privitor, auzi sunetul tăcerii? Răspunsul stă în profunzimea picturii, în substanța cu care artistul lucrează, substanță a spiritului, a dorului, a umanului din noi ce se vrea a renaște prin toate și fiecare voce mută în conștiința și sufletul nostru, al tuturor. Ei, acolo, noi, aici. Oare?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe