Gânduri despre Mihnea Berindei pe marginea ultimei cărți a Catherinei Durandin

Gabriel Andreescu Publicat la: 17-12-2018

Într-un stil fluent, conducând prin fraze cu valențe literare, Catherine Durandin povestește în cartea România mea comunistă (Editura Vremea, 2018) partea vieții care a legat-o de limba română și apoi de istoria României: alegerea doctoratului care o va aduce la București, întâlnirile cu oameni la care a ținut ori care au dezamăgit-o, implicarea în acțiunile exilului românesc mobilizat să-l salveze pe Paul Goma. Un scurt intermezzo american nu rupe, ci din contră, hrănește tema principală, căci România mea comunistă, jurnal profesional-intelectual, propune o meditație asupra evenimentelor care au marcat ultima fază a comunismului, iar aceasta va profita de experiența contactul direct cu Statele Unite. Catherine Durandin vobește despre apariția mișcării de disidență în Europa Centrală și de Est, despre ideile lui Vaclav Havel, care au marcat-o, despre bătălia din jurul amplasării rachetelor nucleare americane în replică la cele sovietice, despre Inițiativa de Apărare Strategică și volutele politicii franceze față de regimul CeaușescuAprecierile de ordin istorico-politic se întretaie cu anecdotica evenimentelor – vezi o opinie care contrazice clișeul privind înțelegerea de la Yalta și vezi extraordinarul montaj în duo pregătit de oficialii francezi la unison cu conducerea politică românească în timpul vizitei lui de Gaulle, în 1968.

Idei și atitudini care miră

Am evitat să fac acestei cărți o critică de întâmpinare. Ar fi fost și lucruri bune de spus. Am rămas însă la prezentarea ei „în trecere”, preocupat de câteva idei și atitudini care mi se par în cel mai înalt grad lipsite de adecvare și fair-play.

Catherine Durandin definește Revoluția română drept „lovitura de stat din decembrie 1989” și încearcă să solidarizeze cititorul în jurul acestei interpretări. Ideea este un loc comun și pentru oamenii de bună credință nemulțumiți de a-i vedea pe foștii agenți ai opresiunii conducând și jefuind țara după 1989, și pentru ofițerii de securitate deveniți „personalități publice”. Or, în timpul celor 29 de ani trecuți de la evenimente, s-au clarificat ipotezele, speculațiile și probele. Investigațiile lui Richard Hall, Marius Mioc, Mădălin Hodor, Andrei Ursu, Mihai Demetriade au adăugat multe date care dezmint fantezia „loviturii de stat” – câteva, decisive, publicate după ce Durandin folosise sintagma în chiar titlul cărții ei despre Moartea Ceaușeștilor. Adevărul despre o lovitură de stat comunistă (2011). În acest moment, rechizitoriul pentru „morții revoluției” se apropie de finalizare. Este regretabil ca o cercetătoare a cărei opinie contează să nu supună propriile idei la evoluția cunoștințelor, alimentând o poveste populară care ciuntește istoria recentă.

O atitudine problematică este colportarea unor spuse răuvoitoare, implicând-o astfel în execuția simbolică a unor oameni care meritau recunoștința noastră. Durandin reia și în acest volum enunțuri prinse din zbor privindu-l pe Mihai Botez, de genul „O doamnă cu aparență de actriță bătrână dintr-un film de Fellini mi-l arată pe Mihai Botez și mă sfătuiește plină de însuflețire să mă feresc de el”. Întreține astfel atmosfera de suspiciune din jurul lui, cum o făcuse înainte în Moartea Ceaușeștilor, exploatată de Radu Ioanid, care i-a citat rândurile pentru a le folosi în defăimarea lui Mihai Botez.

O sugestie asemănătoare îl vizează la Cicerone Poghirc. Iată pasajul: „Lingvistul Cicerone Poghir, făcând naveta între Bochum, unde era profesor, și Paris, își făcea apariția. Cuvântul mi se pare potrivit: Poghirc își făcea apariția! Cineva din adunare făcea un raport pentru serviciile de informații românești?” (p. 172).

Cicerone Poghirc este o personalitate culturală de anvergură. Despre el nu au apărut informații privind o colaborare cu Securitatea. Atunci? Ce o califică o pe Catherine Durandin să introducă asemenea sugestii, descalificând imaginea unui om înconjurat de calde amintiri umane și căruia mulți profesioniști îi datorează cariera lor academică?

Mihnea Berindei și Securitatea, o istorie clarificată

Nimic însă din seria de „nefăcute” de mai sus nu echivalează cu rândurile scrise de Catherine Durandin despre istoricul exilat Mihnea Berindei. Specialista în teme românești reia susținerile lui Victor Roncea, apologet al fostului șef al Securității, construindu-i istoricului un portret de agent infiltrat în exil. Nu doar că enunță și asumă insanitatea lui Victor Roncea, că Mihnea Berindei ar fi fost un informator recrutat în 1968, ci o înconjoară cu elemente menite să o întărească, să-l facă pe istoric antipatic, să dramatizeze acuza: „Din acest an 1977 de militantism alături de Berindei-fiul, îmi rămâne un sentiment amar, de trădare. Și o tristețe pentru propria mea orbire” (p. 100). „Cazul Berindei” a fost clarificat cu câțiva ani înainte ca Durandin sa-și fi scris cartea („Mihnea Berindei. Scenariul denigrării”, în Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanți și docuemnte. Manipularea Arhivei Securității, Polirom, 2013). Statutul ei academic o obliga pe Catherine Durandin să citească pe temele despre care scrie. Dacă nu era de acord cu argumentele care deconstruiau „scenariul denigrării”, avea obligația să aducă contraargumente.

Nu are rost să revin asupra subiectului. Aduc în discuție un alt pasaj al volumului, care invocă prezența istoricului „alături” de Adrian Năstase. În anul 2002, Mihnea sprijină participarea premierului de atunci la o conferință la Sorbona alături de Patrick Wajsman, redactorul-șef al revistei Politique Internationale. Pagina scrisă de Durandin intră în logica toxinei „Mihnea Berindei a fost informator al Securității”. Dincolo de aceasta, faptele sunt reale și motivează o explicație a comportamentului lui Mihnea Berindei.

 

O imagine meschină a unei personalități formidabile

Pentru a obține notoria sa eficacitate, istoricul a mobilizat înainte de 1989 un evantai larg de publicații și organizații, de stânga, de dreapta, care acceptau să condamne încălcarea drepturilor omului în România. Având cultura democrației, a acțiunii civice și a logicii politice absentă prietenilor de la București, Mihnea Berindei a susținut după decembrie 1989 necesitatea apariției unei formațiuni politice moderne, capabile să poarte stindardul celor două ținte pentru el prioritare: libertatea oamenilor și europenizarea. A inițiat Grupul pentru Dialog Social, dar GDS a refuzat să depășească statutul său civic. Când a apărut PAC, a trecut cu arme și bagaje la promovarea acestei formațiuni în Franța. Mai general, până în anul 2000, a sprijinit opoziția antiiliesciană.

Or, în anul 2000, PSD a cîștigat alegerile, iar aliatul tradițional, PRM, putea să-i fie partener în construirea majorității parlamentare. PSD-ul lui Adrian Năstase a refuzat mezalianța.

 Surprinzător, având în vedere antecedentele, a făcut o cotitură istorică spre Occident – a asigurat aderarea la NATO în 2003 și a susținut adaptarea la cerințele UE, cu care negocierile de aderare se deschiseseră în 1999. Acesta este contextul în care Mihnea Berindei a ajuns să colaboreze cu Adrian Năstase: lucrând cu Quai d’Orsey, pentru ca Franța să susțină aderarea, lucrând ca Bucureștiul să facă ce trebuie. Mihnea era un pragmatic al valorilor. Pragmatismul lui nu viza puterea, nu viza interesele materiale, ci făcutul binelui. Acționa discret, căci îi displăceau declamațiile și era sceptic față de fanfaronada etichetelor.

Activitatea lui Mihnea Berindei după anul 2000 a mers în întâmpinarea proiectelor sale anterioare, posibile datorită disponibilității pentru o vastă rețea de contacte, pe măsura virtuților sale umane și intelectuale. Și iată, în cartea sa, Catherine Durandin propune cititorilor români și francezi o imagine meschină a uneia dintre personalitățile cele mai formidabile dintre cele pe care le-a cunoscut și despre care a vorbit în România mea comunistă. În cazul cel mai bun, nu l-a înțeles pe Mihnea Berindei. A-l fi înțeles însemna să-i perceapă virtuțile și deci să i le poată împărtăși măcar parțial, din interior.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe