Cine se teme de comunism?

Lavinia Betea Publicat la: 17-12-2018

De treizeci de ani încoace, toate viciile, neîmplinirile și cusururile prezentului din România sunt puse în seama celor patru decenii și jumătate de regim comunist. Această penultimă epocă a istoriei noastre a devenit, deopotrivă, zidul-fantomă de care se izbesc promisiunile politicienilor și ,,țap ispășitor” universal, dacă se poate spune așa prin analogie cu mult căutatul panaceu al bolilor trupești din veacuri îndepărtate.

Așa să fie, oare? La o judecată mai aplicată, chiar dimpotrivă. Exprimată în termeni consacrați, s-ar crede că ieșiți la lumină din bezna totalitară cu enormul entuziasm din decembrie ’89, românii ar fi trebuit să se lepede de năravurile ei vechi. Iar aceia care-au crezut, sperat și luptat în credințele ei, ar fi trăit încă în preceptele Codului eticii și echității socialiste… Modești, adică, în pretenții pecuniare, dar focusați pe interesele comunității, ar fi muncit cu abnegație zi-lumină sau noapte deplină; fideli tovarășului unic de viață, împărtășind apoi urmașilor aceleași valori de familie…

Ce-a mai rămas din proiectatul ,,om nou”?

O temă de cercetare în științele socioumanului și ipotezele sale vine, cum s-ar spune, din viață. La 10 ani de la căderea regimului, în cadrul tezei mele de doctorat în psihologie, am efectuat o anchetă pe un eșantion reprezentativ. Obiectivele ei vizau identificarea remanenței reprezentărilor sociale cauzate de ideologie și instituțiile comuniste și schimbarea acestora sub raport perceptiv-atitudinal. Foarte sintetic spus, reprezentările sociale (conceptul transformat în paradigmă a psihosociologiei de către savantul francez de origine română Serge Moscovici) sunt imagini care întrunesc un consens de grup. Citându-l pe Moscovici, sensul operațional al conceptului este acela de „modalitate particulară de cunoaștere având funcția de elaborare a comportamentelor și de comunicare pentru indivizi”. În structura unei reprezentări intră informații despre acea realitate, un câmp imagistic al acesteia și atitudini. O reprezentare socială are un nucleu central alcătuit din notele esențiale, cu o anume stabilitate, și elemente periferice, flotante în timp sau de la un grup la altul.

În esență, sondam cu ajutorul acestor teorii ce-a mai rămas din proiectatul ,,om nou”.

Din analiza statistică a rezultatelor cercetării a reieșit că trăitorii în regimul comunist se disociază, în marea lor majoritate, de trecut. Actorii sociali supuși experimentului formării ,,omului nou” indicau, verbal, parcursul reușit al unei conversii psihosociologice prin depășirea, modificarea ori abandonarea unor practici dezavuate și credințe false. Astfel că, în pofida unor programe globale, pe durata acelor decenii, ,,omul nou” nu a apărut. Remanențele duplicității dintre vorbă și faptă, gândire și limbaj, atitudini și practici, evidente, în principal, în raportul dintre realitatea trăită și propagandă, le-am etichetam ca persistentă disonanță cognitivă. Evidentă, în 1999, prin clivajul între disocierea de trecut, declarații prodemocrație și eficiente comportamente într-o economie de piață, pe de-o parte, și prezentul cotidian, pe de altă parte.

A vorbi despre „mentalități comuniste” este inadecvat

Avansam atunci ca principale cauze ale situației constatate sindromul neajutorării dobândit într-un regim totalitar și o anume rezistență la schimbare în planul comportamentelor individuale. Abia în planul secund al interpretării am plasat efectele contextului istoric în care se încadrau fondarea și evoluția instituțiilor, formarea mentalităților într-o societate amprentată de specificul credinței ortodoxe și secolele de dominație otomană.

Același chestionar l-am aplicat peste alți zece ani unui al doilea lot reprezentativ, din același areal geografic. Obiectivele sale adăugau compararea rezultatelor cu cele din prima cercetare pe baza acestor ipoteze: 1. generația adultă a fost expusă scurtă vreme, iar cea tânără, deloc sau aproape deloc experimentului formării ,,omului nou”; 2. transformările din macrosistemul social au determinat schimbarea atitudinilor față de trecut și viitor.

Rezultatele au fost surprinzătoare tocmai prin diferențele puțin notabile față de prima cercetare. Cele mai diferite valori s-au înregistrat la itemii care sondau informații primare despre ideologia comunistă și interesul față de istoria epocii. La 20 de ani de la căderea regimului, majoritatea respondenților uitaseră sau nu învățaseră aserțiuni fundamentale ale propagandei comuniste. Manifestau o dorință substanțial redusă de cunoaștere a acelui trecut (dacă în 1999 79% dintre respondenți erau mult și destul de interesați de istoria comunismului, în 2008, procentul acestora scăzuse la 14%).

Concluziile au menținut ineficiența programului ,,omului nou” și disonanța cognitivă a respondenților, avansând însă în plan principal remanențele altor durate ale istoriei. Căci trăsături ale firii românilor, remarcate de Dumitru Drăghicescu (Din psihologia poporului român, 1907) sau Constantin Rădulescu-Motru (Psihologia poporului român, 1937) au fost și rămân cadre sociale durabile. Funcțională în acest sens este teoria istoricului Fernand Braudel privind duratele istoriei. Conform acesteia, epoca regimului comunist reprezintă o ,,durată conjuncturală a istoriei ”, înscrisă în temporalitatea unor decenii. Astfel de durate produc în mediul social schimbări de mai mică amploare și persistență. Atitudinile și comportamentele, credințele și modelele tipice unei civilizații care-și au matricea în duratele lungi de secole ale istoriei sunt generatoare de mentalități (acele prisons de longue duree, cum le numește Braudel, precum Evul Mediu european).

A vorbi, așadar, despre „mentalități comuniste” este inadecvat.

 

O societate a deplinei egalități, cu indivizi apatrizi

Din perspectivă ideologică însă, din 1946 (când la putere s-a instaurat partidul unic) și până-n 1989, au fost câteva etape. Privite chiar de propagandiștii epocii ca o tranziție între capitalism și comunism. Pe parcursul acestei ,,orânduiri socialiste”, trebuiau edificate o puternică bază tehnico-materială, relațiile echitabile și… ,,forjat” un ,,om nou”, capabil de presupusul trai în comunism. În paranteză fie spus, în scrierile sale din tinerețe, Marx a prefigurat modelul său în termeni scandaloși pentru secolul XX. În comunism, visase el, oamenii vor lucra fără bani, munca fiind o activitate plăcută, care le exprimă personalitatea. Așadar, ,,produsele noastre vor fi ca niște oglinzi, fiecare reflectându-ne esența… munca va fi o expresie liberă a vieții mele, o bucurie”. Cât despre organizarea ei – ,,fiecare cetățean ,,să facă un lucru azi și altul mâine, să vâneze dimineața, să pescuiască după-amiaza, să mâne vitele seara și să facă o critică la cină, fără să devină vreodată vânător, pescar, văcar sau critic”. Și așa mai departe.

În ansamblu, o societate a deplinei egalități, cu indivizi apatrizi.

            În cadrele contemporaneității, ar fi o utopie de factură pur psihologică. Căci ,,omul nou”, fie chiar și în viziunea creștinătății, pare incompatibil cu ceea ce numim natură umană. O teorie de largă răspândire explicativă a diverselor civilizații și manifestări este cea cunoscută sub numele de ,,piramida trebuințelor umane”, elaborată de psihologul american Abraham Maslow în 1954. Conform acesteia, la bază sunt trebuințele fiziologice, urmează cele de siguranță și încă mai sus cele de afiliere și stimă de sine. Fiecare nivel odată satisfăcut conduce la trebuințe superioare, culminând cu trebuința de dezvoltare (completată în 1970 cu trebuințele cognitive, exploratoare și cele estetice). Aceasta din urmă este deopotrivă forța nebiruită care-a condus la descoperiri, invenții și progres al omenirii și stigmatul fiecărui individ de-a fi întruna nemulțumit cu ceea ce are.

Cunoscând acestea, cine s-ar teme de comunism?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe