Un experimentum crucis

Cristian-Ion Popa Publicat la: 17-12-2018

Evenimentul politic major al timpului nostru – prăbuşirea generală a regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est în ultimul deceniu al secolulul trecut – a fost un adevărat experimentum crucis, care a redeschis dialogul și confruntarea filosofiilor politice la scară mondială.

În celebrul său articol „The End of History?”, publicat în vara anului 1989 şi dezvoltat apoi în lucrarea The End of History and the Last Man (1992), Francis Fukuyama a conturat termenii dezbaterii, celebrând consensul larg apărut în lume asupra legitimității democrației liberale, contra principalelor regimuri politice rivale – național-socialismul și comunismul, între care există de altfel numeroase asemănări, mai ales sub forma târzie, național-comunistă, a celui din urmă. Din această perspectivă comparativă, el îndrăznea să proclame democrația liberală drept „forma finală a guvernării umane”, „sfârşitul evoluţiei ideologice a umanităţii”, pe scurt, „sfârşitul istoriei”.

Valul de critici aduse din Est și din Vest, atât de la stânga cât și de la dreapta, au acuzat vehement caracterul ideologic excesiv al perspectivei sale, ca și cum alternativele rivale nu ar fi fost, la rândul lor, ideologii politice totale.

 

Spiritul Absolut a abandonat corpul mort al leninismului?

În încercarea sa de a demonstra că desfășurarea istoriei universale nu este cu totul „lipsită de sens” (senseless), el se inspira însă din filosofia politică timpurie a lui G.W.F. Hegel şi chiar a lui K. Marx. După acești filosofi, observa Fukuyama, „există o dezvoltare coerentă a formelor societății umane – de la triburile și societățile agricole primitive, la teocrațiile, monarhiile și aristocrațiile medievale și până la democrația constituțională modernă. Ei credeau că aceste forme nu sunt nesfârșite (open-ended), ci se vor opri la aceea care va satisface cel mai bine nevoile și aspirațiile umane fundamentale. Amândoi postulau astfel un «sfârşit al istoriei»: pentru Hegel acesta era statul liberal, iar pentru Marx societatea comunistă”.

            Problema principală formulată de Fukuyama este dacă la începutul secolului XXI, după experiențele devastatoare ale celor două totalitarisme, se poate întrezări un curs al istoriei lumii către o formă sau alta de democrație liberală. Răspunsul său este afirmativ, bazându-se pe două argumente principale: primul – aplicarea liberalismului și a tehnologiilor moderne în economie a adus bunăstarea în societățile occidentale, precum și în unele societăți din „lumea a treia”. Al doilea – respectarea principiului suveranității populare (autoguvernarea) garantează drepturile individuale fundamentale în cadrul „statului de drept” (rule of law).

Dintr-o perspectivă postmarxistă asumată, Ernesto Laclau reformulează postulatele unei „democraţii radicale” în New Reflections on the Revolution of Our Times (1990), evaluând și el deosebit de sever experimentul crucial al prăbușirii comunismului. „Ciclul evenimentelor care s-a deschis cu Revoluţia Rusă s-a închis definitiv, deopotrivă ca forţă de iradiere în imaginarul colectiv al stângii internaţionale şi ca abilitate de hegemonizare a forţelor sociale şi politice din societăţile în care leninismul, în oricare dintre formele sale, a constituit o doctrină de stat. Cadavrul leninismului, dezgolit de toate ornamentele puterii, îşi relevă acum realitatea sa patetică şi deplorabilă… Hegel a spus că Napoleon a fost Spiritul Absolut călare pe un cal alb. Ar fi prea optimist să presupunem acum că Spiritul Absolut a abandonat corpul mort al leninismului, iar ceea ce ne-a rămas este calul alb”. 

 

O „dictatură asupra consumatorilor”

Etatizarea nelimitată şi „planificarea centralizată” a activităţilor productive s-au discreditat total în societăţile din Est, astfel încât bunăstarea generală se lasă aşteptată acum de la (re)introducerea instituţiilor şi practicilor economiei de piaţă. În societăţile din Vest, „statul bunăstării” (the welfare state) s-a discreditat la rândul său în măsura în care birocratizarea sa excesivă a produs consecinţe societale indezirabile, care au facilitat resurecţia actuală a (neo)conservatorismului. De aceea, reformularea programului politic al stângii ar trebui să pornească de la „deconstrucţia” alternativei exclusive Piaţă vs Stat. În definitiv, „piaţa liberă” este un construct ideologic contrafactual și înşelător, un „mit”, deoarece intervenţia statului în economie nu s-a redus, ci a crescut în mod constant în ultimele decenii, ajungând la aproximativ jumătate din PIB în societăţile occidentale dezvoltate. Aceste societăți au devenit, vorbind cât se poate de precis, adică matematic, jumătate „capitaliste” și jumătate „socialiste”.

La rândul său, „managementul social al producătorilor direcţi” teoretizat de marxiști poate însemna în societăţile plurale actuale, în care nu toţi sunt „producători direcţi”, pur şi simplu o „dictatură asupra consumatorilor”, majoritatea cetăţenilor, cu toate consecinţele care decurg de aici – în primul rând penuria extinsă, piețele negre și bine-cunoscutele cozi la magazinele alimentare.

Prin urmare, „democraţia radicală” este ireductibilă la interferența statului în viaţa economică şi socială a cetăţenilor, fie sub forma exproprierii şi etatizării principalelor mijloace productive, ca în fostele regimuri comuniste din Est, fie sub forma redistribuirii masive a veniturilor private prin intermediul instituţiilor „statului bunăstării”, ca în democraţiile sociale din Vest. „Socialismul nu mai este un proiect de societate, ci devine o parte a democratizării radicale a societății”, declară Laclau în mod categoric. Proiectul democratizării (oricât de) radicale a societăţiilor actuale poate cuprinde şi accepta „spaţii publice” diverse, în fond, alcătuiri instituţionale asociative, cooperative sau comunale, multiple, adecvate împrejurărilor concrete de timp şi de loc diferite, tradiţiilor locale etc., ireductibile la alternativa abstractă, elementară, obstinată, dar ireală: Stat vs. Piaţă.   

La rândul său, John Gray, în Enlightenment’s Wake (1995), extinde analiza critică atât a liberalismului, cât şi a comunismului, căutând un salutar modus vivendi în pluralitatea existentă a instituţiilor sociale şi politice actuale. După Gray, „colapsul comunismului” semnifică „înfrângerea istorică mondială a proiectului Iluminist” al emancipării (eliberării) universale a oamenilor. Comunismul de inspiraţie marxist-leninistă, argumentează el, este o versiune simplificată in extremis a Iluminismului, „proiectul transcenderii contingenţelor istoriei şi a diferenţelor culturale şi întemeierea unei civilizaţii universale calitativ diferite de orice a existat vreodată în trecut”.

 

Nostalgii „reacţionare” naive

Vechea înţelegere augustiniană potrivit căreia toate instituţiile umane sunt imperfecte se aplică pe deplin „proiectului providenţei politice care a promis eliberarea omenirii de mister şi de tragedie – cum a fost proiectul marxist-leninist –, fiind deopotrivă impios (pentru orice credincios religios) şi imposibil”. De aici nu rezultă însă că ar fi preferabile reveriile sau nostalgiile „reacţionare” naive după „comunitatea organică sau integrală”, care, dacă s-ar pune în practică în societăţile actuale, „s-ar sfârşi doar cu o tragedie sau – mai probabil în Marea Britanie – cu o comedie neagră” (v. Brexit). Ideea comunităţii totale, substanţiale, noumenale (noumenal community), cultivată în prezent de unii (neo)conservatori sau „iliberali”, este o ficţiune ideologică manipulatoare la fel de pernicioasă precum „subiectul autonom” al liberalismului abstract. Cetăţenii societăţilor actuale aparţin simultan unei pluralităţi fenoumenale ireductibile de comunităţi istorice, etnice, culturale, religioase, socio-profesionale etc., pe care nici un „proiect reacționar” nu o poate anihila în numele restaurării unei fictive unităţi substanţiale pierdute. O bună guvernare evită întotdeauna alternativele extreme – atât „societatea fără clase sociale”, inventată de comuniști, cât și Volksgemeinschaft, comunitatea „organică”, „de sânge”, cultivată cu obstinație de național-socialiști. 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe