De ce avem nevoie de întreg entuziasmul nostru. Actualitatea comunismului în secolul XXI

Giovanni Pizza Publicat la: 17-12-2018

La bicentenarul nașterii lui Karl Marx, aș dori să reamintesc un fapt: comunismul a promovat întotdeauna, la nivelul popoarelor, aspirații de cunoaștere critică și de eliberare față de injustiții, ceea ce a condus la o îmbinare a limbajului cu raporturile sociale.

Pentru cei care propun astăzi imaginea totalitară a comunismului, care s-a răspândit în Europa în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea ca o imagine în oglindă cu atrocitățile totalitarismului fascist și nazist, aș răspunde că aplicarea și deci realizarea istorică a comunismului a trădat adesea promisiunile acestei gândiri critice: crimele comuniste au fost fără dubiu incompatibile cu ideile de libertate și de justiție pentru care au luptat mase întregi de oameni. Dimpotrivă, ororile fasciste și naziste au fost un rău politic aflat în perfectă simbioză cu doctrina și scrierile acestei invenții totalitare. Aceștia și-au fondat acțiunea pe negarea și disoluția alterității. Iar acest lucru nu este o simplă diferență. Însă răul, indiferent de forma sa, a continuat să existe.

Timpurile pe care le trăim ne rezervă o etapă a exprimărilor capitaliste târzii, neoliberale a capitalurilor care pretind chiar că se află în căutarea unei noi etici contemporane – căutarea teologică a binelui se află în spațiul consumului de mărfuri. Principiul este următorul: dacă totul este bun de consum, atunci totul merită să fie vândut și cumpărat. Chiar și individul.

Comunismul italian

În calitate de cetățean italian, știu cât de mult poate comunismul să se identifice cu democrația. Punerea în centrul atenției a muncii, realizarea deplină a aspirațiilor de justiție socială sunt doar câteva dintre valorile care nu vor asfinți niciodată.

În lumea de astăzi, se impune din ce în e mai mult gândirea unui imens marxist italian: Antonio Gramsci, care, în opera sa, a lăsat instrumentele necesare pentru elaborarea unei critici a culturii ca o cunoaștere a sinelui. Mă gândesc cu precădere la Caietele din închisoare: „începutul elaborării critice este conștiința a ceea ce este real, adică să te «cunoști pe tine însuți», ce trebuie să fie un produs al procesului istoric ce s-a desfășurat până acum și care a lăsat în urma sa o infinitate de urme ce nu sunt încă conștientizate. De aceea, este necesar ca pentru început să se facă un inventar al acestora”.

Atunci când se vorbește despre comunismul real, gândul ne duce doar la țările din Europa de Est, ex-comuniste sau postcomuniste, cum mai sunt numite. La realitățile care au fost dictaturile și despotismele orientale, la tancuri, la Cortina de fier. Comunismul italian real a fost în schimb altceva, a fost o luptă împotriva injustițiilor, emancipărilor în masă, a aversiunii radicale față de moartea drepturilor sociale, civile, umane. Tocmai în Europa, odată cu declanșarea mișcărilor celor care muncesc, a femeilor, a studenților, comunismul a câștigat, ceea ce a reprezentat începerea unei decade de o jumătate de secol în care oamenii au trăit fără să mai fie opresați și blocați într-o stare de inegalitate socială. Iar aceste principii dăinuie în continuare, ca urmare a garantării unei stări de fapt de către Constituția Republicii Italiene, care afirmă în art. 3: „Toți cetățenii beneficiază de demnitate socială egală și sunt egali în fața legii, fără deosebire de sex, rasă, limbă, religie, opinii politice, condiție personală și socială”.

Din punctul meu de vedere, lupta socială pentru a obține această egalitate se reproduce și astăzi prin intermediul unor acțiuni care pun în scenă capacitatea de acțiune a omului. Prima dintre aceste acțiuni este fără doar și poate teatrul. Așa cum a scris un mare intelectual marxist, Walter Benjamin, care s-a sinucis în fața iminentei arestări de către naziști, teatrul are propria calitate primară: persoana trăiește în carne și oase. În această vitalitate a teatrului putem dezvălui natura încă actuală a comunismului. Iar mie această exprimare mi se pare a fi în totalitate democratică. Acest fapt mi s-a părut a fi evident la sfârșitul anului 2017, când am fost la Galeria Națională de Artă Modernă din Roma cu ocazia unei inițiative care a celebrat centenarul Revoluției bolșevice din 1917. Aici am participat la un moment cultural împreună cu un grup de mișcare corporală, specific artei teatrului, care are și un specific politic intitulat „Nuatâtdeclari”.

Comunismul nu poate muri!”

Spectacolul s-a intitulat: Masacru. Teatru fără apărare. Atenție, totuși! Intenția nu a fost de a evoca masacrele violențelor structurale: războaie, epidemii, foame. Mai degrabă a ieșit la suprafață acea „cruzime” vitală care ne-a fost împărtășită de Antonin Artaud în Teatrul și dublura sa, mai exact capacitatea de a fi implacabil prezenți într-o postură radical autocritică, pentru a îndeplini o alegere într-o direcție anume – combaterea cinismului și a indiferenței. Persoanele care se aflau în marea sală a Galeriei de Artă așteptau evenimentul, dar poate nu și-au dat seama care a fost momentul exact al începerii spectacolului. Îi vedeam, continuau să bea și să socializeze, râdeau în timp ce sorbeau din băuturi dintre cele mai diverse, îmbrăcați în hainele lor care doar în aparență păreau a fi casual. Senzația pe care o degajau era aceea că se regăseau într-o atmosferă familiară în cadrul acelei manifestări hedonistice a ceea ce a fost odată o mândră luptă de eliberare.

Revenind la primele momente ale prezenței mele, pot spune că încă dinainte de această scenă, am fost uimit și dezgustat de modul în care surprindeau revistele, ziarele, manifestele, fotografiile, istoria mișcării comuniste italiene începând cu ’30 ai secolului trecut, continuând până în anii ’70. Acestea erau prezentate într-o succesiune temporală, lipsite de viață, de suflet, exprimând o imagine eronată și conformistă. Senzația pe care am avut-o a fost aceea a unei revolte: comunismul nu poate muri. În el supraviețuiește miracolul cotidian al celor care doresc să cucerească și să împărtășească bazele necesare unei schimbări pentru o elaborare colectivă. Am avut imboldul de a mă ridica și a sparge toate acele imagini ale conformismului, mai ales că imaginea-cadru a expoziției era momentul cuceririi Palatului de Iarnă al țarului. Însă eu urăsc și condamn orice formă de violență. Ca cercetător și cetățean italian îmi propun să urmez spiritul lui Gandhi. Ce putem să facem astăzi? În momentul în care regresul bunului-simț face și mai dificilă simplitatea comunismului? Răspunsul fâlfâie în vânt, așa cum ar spune cântărețul. Și cu toate acesta, eu consider că ne putem încrede în continuare în vorbele unui tânăr militant de stânga, care avea doar 20 de ani atunci când, în 1919, scrisese încă din primul număr al revistei L’Ordine Nuovo:

„Instruiți-vă, pentru că vom avea nevoie de întreaga voastră inteligență. Agitați-vă, pentru că avem nevoie de întregul vostru entuziasm. Organizați-vă, pentru că avem nevoie de întreaga voastră forță”.

Traducere de Sabin Drăgulin

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe