Tronul și altarul – moștenirea intelectuală a comunismului

Ian Browne Publicat la: 17-12-2018

Există două curente majore în gândirea politică de dreapta. Deşi nu întotdeauna clar diferenţiată, ea se împarte între conservatorism şi reacţionarism. Conservatorismul, asociat cu Edmund Burke, privește societatea ca pe un tot organic aflat în continuă creștere, evoluând gradual, în conformitate cu precedentele istorice. Nu este ostil schimbării, dacă respectă tradiţiile şi practicile moștenite de la generaţiile anterioare.

Gânditorul cel mai frecvent asociat cu reacţionarismul este Joseph de Maistre. Atunci când are loc o ruptură între trecut și prezent, reacționarii urmăresc întotdeauna restaurarea vechiului regim decât adaptarea, schimbarea și evoluția. În 1814, de Maistre a respins ideile Revoluţiei Franceze şi a oferit argumente pentru restaurarea ancien regime-ului.

În 1990, România s-a confruntat cu întrebarea „Și acum ce urmează?”.

Pentru mulți intelectuali de dreapta, răspunsul nu a fost conservatorismul modern, ci o revenire reacționară la trecut.

 

Schimbările postcomuniste

După 1990, a apărut o direcție de gândire descrisă drept anticomunism postcomunist – respingerea comunismului, după ce fusese deja învins. Era justificată în egală măsură de reacția negativă la tot ce era asociat cu regimul comunist și de implementarea pozitivă a conceptelor și valorilor noului regim. Paradoxal, conservatorii din Europa de Vest erau percepuți în România mai degrabă ca… neoliberali.

Conservatorii occidentali acceptă faptul că societatea modernă e democratică, laică și pluralistă. În Marea Britanie, căsătoria între parteneri de același sex a fost legiferată chiar de Partidul Conservator, schimbarea conceptelor despre căsătorie și familie fiind în perfectă concordanță cu trecutul și în armonie cu viitorul. Conservatoare în însăși esența lor, insistând asupra faptului că familia este baza societății, ele aparțin tradiției liberale a pluralismului laic, prin redefinirea noțiunii de familie ce include și cuplurile de același sex.

Vladimir Tismăneanu a considerat că principala problemă a Europei de Est în 1990 era necesitatea construirii unor democrații liberale viabile, după modelul vestic. Una dintre trăsăturile vitale ale acestui proces era existența unor societăți cu un „trecut democratic util” – capacitatea de a se reconecta la adevărata tradiție democratică ce precedase comunismul.

După 1989, reacţia virulentă anticomunistă a determinat unii ideologi de dreapta să se reîntoarcă la valorile trecutului precomunist din România. Dacă aici ar fi existat „un trecut democratic util”, ar fi fost posibilă restabilirea unei tradiții conservatoare de tip burkian.

Istoria democratică modernă a României a început însă efectiv cu Constituția din 1923 și s-a încheiat în 1938. I-a lipsit reziliența necesară pentru a supraviețui problemelor din anii ’30. Acest tip de democrație, abia maturizată, nu ar fi putut reprezenta piatra de temelie a unei tradiţii. Era prea îndepărtată în timp și prea slab încorporată în viața politică pentru a putea forma „un trecut democratic util”.

Întoarcerea la trecut a îmbrăcat astfel forme ce, din perspectiva conservatorismului occidental, par mai degrabă reacţionare decât conservatoare. Se aseamănă cu ideologia lui de Maistre, ce dorea restabilirea vechiului regim; o gândire de tip „tronul şi altarul” căutând modele în perioada precomunistă, mai degrabă decât acceptarea burkiană a faptului că lumea s-a schimbat, iar societatea ar trebui să includă și să păstreze doar acele modificări ce pot fi armonizate cu tradiţia.

După 1989, România a fost deschisă la varii influenţe, iar intelectualii de dreapta au urmat căi și concepte diferite; dar a existat mereu o subterană tendinţă reacţionară, deoarece respingerea comunismului a alimentat o viziune retrospectivă monoculară, o valorificare și idealizare excesivă a perioadei precomuniste, restabilind rolul central al conceptelor tron şi altar în viaţa publică şi politică.

 

Tronul

Întoarcerea de tip maistrian la o lume precomunistă a „tronului și altarului” s-a manifestat prin lansarea de către unii conservatori a ideii readucerii Regelui Mihai I pe tron, considerând abdicarea de la sfârșitul anului 1947 invalidă din punct de vedere legal și constituțional; România ar fi trebuit să revină la monarhia constituțională, cu o versiune amendată a Constituției din 1923. Dar aceasta acorda monarhului un rol politic ereditar, incompatibil cu concepția democratică modernă a actorilor politici „eligibili, responsabili și înlocuibili”.

În 1996, în Politice, H-R Patapievici spunea: „Cred cu convingere că garanția progresului în România este votul cenzitar. România va evolua numai în măsură în care poporul, misera plebs, nu va avea acces direct la decizie”.  

Pentru anumite secţiuni ale dreptei contemporane, îndrăgostite de trecut, democraţia de tip occidental a fost mereu văzută ca un element nesemnificativ al viitorului postcomunist și anticomunist pe care îl aveau în vedere. Acest concept este nu atât conservator, cât mai degrabă reacționar.

 

Altarul

În 1990, majoritatea societăților dezvoltate din Europa de Vest erau multiculturale, multietnice și multireligioase. Viața publică și exprimarea valorilor comune stăteau sub semnul secularismului. Diversitatea de opinii era normală, și nu percepută ca o amenințare la adresa unității naționale. Ideea unei națiuni unite prin credința religioasă aparținea trecutului, sugerând existența unei societăți incapabile să accepte diversitatea epocii moderne.

În aceeași perioadă, în România se republicau scrierile intelectualilor din anii ’30, preocupați de identitatea colectivă românească și de etnonaționalismul bazat pe religia ortodoxă.

Pentru conservatorii români moderni, acceptarea diversității devenea inamicul principal, identificat drept „relativism” și considerat un alt nume pentru pluralismul democrațiilor occidentale ostile față de ideea unui stat unificat bazat pe valori religioase comune. Pluralismul creiona o societate permisivă, a diversității, mai degrabă decât una bazată pe aderența la valori comun acceptate – iar ei doreau o revenire la etnonaționalismul anilor ’30.

În varietatea de reacții pe care gânditorii români de dreapta le-au avut la prăbușirea comunismului, cei care au adoptat o formă intransigentă de anticomunism postcomunist și care și-au căutat surse de inspirație în anii ’30 au apărut în ochii Europei de Vest nu ca niște conservatori de tip burkian, căutând să redescopere un „trecut democratic util” ce putea servi drept bază pentru un stat modern, ci ca niște reacționari maistrieni, încercând să restaureze un ancien regime iluzoriu. Conservatorismul occidental i-a perceput ca exponenți ai unor idei antimoderne, incapabili să accepte schimbările survenite în Europa zilelor noastre.

Astfel, ei rămân izolați nu numai față de liberalismul occidental clasic, ci și față de conceptele conservatoare de tip mainstream ale Europei contemporane.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe