Ce mai rămâne din comunism la începutul secolului XXI?

Claude Karnoouh Publicat la: 17-12-2018

An diesem, woran dem Geiste genügt, ist die Grösse seines Verlustes zu ermessen

„Die Philossophie aber muss sich hüten, erbailic sein zu wollen”

Hegel, Vorrede zür Phänomenomogie des Gestes

 

Toamna aceasta, când se împlinesc 200 de ani de la nașterea lui Karl Marx și 30 de ani de la răsturnarea regimului comunist în țările care s-au aflat sub influența blocului sovietic, revista Timpul mi-a făcut onoarea de a mă ivita să discut pe marginea unei teme formulate în următoarea manieră: „Impactul și influența comunismului asupra secolului XXI”, pe care eu am reformulat-o: „Ce mai rămâne din comunism la începutul secolului XXI?”

E adevărat că modalitățile diferite de răsturnare a puterii comuniste nu lasă loc de îndoială asupra faptului că acestea au fost peste tot efectul unei schimbări radicale a conducerii economice și politice decise de elitele partidului comunist, plecând de la retragerea dominării exercitate de URSS.

Democrația reprezentativă clasică

Fie că s-a petrecut în mod violent, ca-n România, prin negociere cu disidenții de viță din fruntea partidului, ca-n Polonia sau Ungaria sau printr-o simplă lovitură de stat, ca-n Bulgaria sau Albania, puterea comunistă ca atare, adică în calitate de sistem economic mai mult sau mai puțin planificat printr-un control strict al schimburilor și al importurilor și exporturilor, caracterul unic al partidului aflat la putere și controlul unic exercitat asupra tuturor instituțiilor statului, toate acestea s-au clătinat de la o zi la alta. Peste tot, după ce au avut loc alegerile așa-zis libere, invazia ONG-urilor, adesea cu mult mai guvernamentale decât titulatura lor, ar putea lăsa loc interpretării după multiplicarea discursurilor experților și ale intelectualilor privind necesitatea unei terapii de șoc și, drept urmare, sărăcirea majorității populației; după toate acestea și după perioadele de tranziție mai lungi sau mai scurte, sistemele politice instaurează democrația reprezentativă clasică. Efectul a fost unul simplu, scoaterea la rabat a majorității bogăției industriale ce făcea, potrivit unei definiții date de Nicolae Ceaușescu în 1979, ca țările sortite lumii a treia să intre în lumea a doua. Iată că de fapt s-au schimbat complet datele economice și geopolitice nu doar în Europa, ci în întreaga lume, chiar și în țările care, fiecare la nivelul său, nu reprezentau reale puteri politico-militare.

În 30 de ani, efectele terapiei de șoc și ale schimbărilor alianțelor geopolitice au transformat parțial țările din Est și România în special în aliați strategici ai Statelor Unite și deci în cumpărătorii armelor lor și în furnizorii de materii prime, pe scurt, în semicolonii!

Corupția generalizată, o trăsătură indestructibilă a României moderne

Astăzi, România, cu excepția a patru mari orașe, București, Cluj, Timișoara și Iași, îmbogățite de importul masiv de capital străin, a redevenit ceea ce era între cele două războaie mondiale și după 1944 – o țară din lumea a treia, cu o pătură socială de oameni foarte bogați extrem de subțire, o clasă de mijloc slab reprezentată de profesorii universitari, de angajații de top lucrând în special pentru companii străine (astăzi de asemenea pentru fundații) și o masă de oameni sărăciți care, de 20 și mai bine de ani, au luat calea exilului în Occident (cel mai mare exod după emigrația sirienilor), lăsând în urmă o țară lipsită de mâna de lucru calificată.

Ce rămâne deci din comunism ca practică reală, și nu ca reprezentare fantasmagorică când jucătorii pe scena politică se acuză reciproc în România postcomunistă? Dacă e adevărat ceea ce nota un scriitor la începutul anilor 2000 în paginile revistei La Nouvelle alternative, o tânără și talentată politologă, în ansamblu, vechile structuri comuniste ale epocii ceaușiste au sfârșit prin a fi redistribuite în rândurile partidelor politice românești („Le retour des fils prodigues ou les illusions de l’émigration roumaine”, Dorina Nastase, La Nouvelle alternative, Vol. 17, nr. 56, 2002), căutând astfel printr-un joc deja pus în scenă avantajele financiare ale unei puteri politice compromise. Astfel că ne face să observăm un fenomen foarte banal pentru istoria umanității, exprimând un sens foarte ascuțit al oportunismului. „Parisul merită un sacrificiu!”, declara odinioară un prinț de sânge protestant, moștenitor al regatului Franței (Henric al IV-lea), trădând anii de luptă și sacrificiile contra papaliștilor, dar având un simț ascuțit al situațiilor politice avantajoase. Pe scurt, ca sistem politic, administrativ și economic, comunismul a murit în România, iar ceea ce rămâne e o trăsătură indestructibilă a României moderne: corupția generalizată. (Uitați orice limbă de lemn. Doar citiți Caragiale și alți scriitori dinainte de război, diferiți cronicari români și străini din interbelic care s-au confruntat cu această temă, a corupției, de la simplu funcționar vamal la polițist sau funcționar public, până la medici și profesori etc. Corupția e o caracteristică generală ce servește astăzi ca instrument politic pentru a denunța oponenții politici și nu e vorba de o luptă radicală de eradicare a fenomenului. Nu e vorba că România nu dispune de legi, ci că acestea se aplică la întâmplare etc.).

A fost România comunistă un deșert cultural?

Ce mai rămâne deci astăzi din comunismul real? Nimic, în măsura în care bogăția industrială, agricolă și financiară a țării scapă masiv autohtonilor și, cum s-a putut observa în ultimii doi ani, creșterea macroeconomică a PIB-ului nu conduce la profitul majorității. Curgerea în cascadă (redistribuirea bunurilor potrivit vocabularului liberal al Comisiei de la Bruxelles) dragă neoliberalilor nu funcționează aici ca în străinătate sau în întreaga UE.

Ceea ce rămâne din comunism ca practică și „marea narațiune a emancipării” nu mai există decât în amintirile oamenilor unui popor care a cunoscut regimul comunist în beneficiul lor: muncitori din industrie, mineri, maiștri, uneori ingineri, mici funcționari, educatori, muncitori agricoli. E adevărat că regimul comunist (departe de a fi prea marxist), pentru a-și pune în aplicare independența economică față de FMI și de baronii fondurilor private și a-și afirma suveranitatea politică, a practicat o politică restrictivă în privința consumului atât de drastică, dar cu toate acestea a păstrat în mare parte și la loc de cinste protecția socială și medicală alături de un sistem de învățământ de calitate. Chiar și în ceea ce privește umanioarele, nivelul era ridicat, sigur nu se găseau stupizeniile occidentale de succes ca operele lui Glucksmann, Bruckner, Tismăneanu și alți ideologi ai terapiilor de șoc ale hiperliberalismului sau ale unei democrații goale de conținutul ei agonizant. Cu toate acestea, dacă privim de aproape cataloagele edițiilor de la editurile Univers, Politica, Minerva, Meridiane, Științifica și BPT, suntem și azi uimiți să constatăm bogăția și micimea prețurilor. Lectura serioasă permitea să îți formezi o cultură de cel mai înalt nivel. În ciuda discursurilor celor care afirma că România comunistă a fost un deșert cultural, producția culturală îți permitea să aibă o cultură serioasă, cu toate că nu era nici Școala Normală Superioară, nici Oxford, nici Harvard, exista totuși o anumită ținută intelectuală.

Nostalgia concediilor de altădată

Nostalgia apare de asemenea în legătură cu ceea ce am putea numi timp liber, de recreere, distracție. Cu siguranță, e banal să afirmăm că nivelul eficienței și al randamentului muncii era cu mult scăzut în comunism. Uneori, mi s-a întâmplat să văd direct că în mine sau la blocuri sau în serviciile publice aceste afirmații apar arareori. Cu siguranță, erau utilizate pe un ton mai puțin intens și percutant ca-n Vest, iată un punct pozitiv printre condițiile adesea precare ale muncii în mediul industrial. După 1964, regimul comunist cu toate defectele sale a negociat un compromis istoric tacit cu țărănimea, cu clasa muncitoare și cu funcționărimea… nu vă tensionăm prea mult, faceți-vă treaba în ritmul vostru, dar, în schimb, nu contestați puterea politică! În plus, timpul de recreere nu era conceput ca un fel de recompensă oferită salariaților, ci ca un drept: timpul pentru vacanță. Douăsprezece zile la mare sau la munte, iată cadoul la care visau numeroși salariați români. Pentru aceasta, regimul chiar a urbanizat o mare parte a litoralului românesc de la Marea Neagră, imitând ceea ce Europa occidentală realizase la Marea Adriatică sau la Mediterana franceză. (Claude Karnoouh, „From the Particular to the General. Or How Communist Romania Confirmed its Integration in Global Capitalism through its Vast Social and Subsequently Tourist Project to Urbanise The Black Sea Coast”, in Enchanting Views: Romanian Black Sea Tourism Planning and Architecture of the 1960’sand 70s, directed by Alina Serban, Kalliopi Dimou, Sorin Istudor, București, 2015). Li se oferea oamenilor timp de recreere, distracție în aer liber, la mare sau la munte. Nimic foarte original în asta, dar modelul social al concediilor plătite a fost creat în Europa occidentală. Era astfel o actualizare foarte empirică a speranțelor aduse de „marea narațiune a emancipării” la care noii salariați, copiii și țăranii în esență nu putuseră să viseze treizeci de ani mai devreme. Aceste amintiri sunt cele ce ocupă memoria celor mai în vârstă și visurile celor tineri care, dacă vor să câștige câțiva bani, trebuie să plece în străinătate și să muncească în condiții de semisclavie și de umilință abjectă, iar femeile angajate în întreprinderi agricole din Italia sau Spania sunt obligate să se prostitueze.

Globalizarea capitalistă ca imperativ categoric

„Marea narațiune a emancipării” comuniste a dispărut în favoarea altei „mari narațiuni”, aceea bazată pe o necesitate anterioară apariției comunismului, dar care este reluată pe baze noi după căderea URSS-ului, și anume cea a globalizării capitaliste ca imperativ categoric al erei morale, societale și economice (binele, frumosul și adevărul), cea care legitimează și confirmă că nu există alternativă la fericirea și bunăstarea vieții omului pe pământ în afara profitului, a supraconsumerismului, alături de corelatul său, exploatarea prezentă sub umbrela incompetenței, mai rău a apatiei și a leneviei. Pentru moment nu avem alternative politice radicale veritabile la sistemul capitalist și la ideologia liberalo-libertariană (liberal-libertaire) care legitimează resurecția comunismului. De fapt, înalta burghezie mondială a înțeles foarte bine provocarea pe care o reprezintă lupta de clasă care l-a inspirat pe Marx și care a confirmat toate revoluțiile secolului XX, de aceea aceasta caută cu orice preț să lărgească pătura micii clase de mijloc reacționare, care nu mai e formată doar din micii proprietari sărăciți în perioada interbelică, ci din universitari, jurnaliști, fie plătiți foarte bine, fie așteptându-și recunoașterea mediatică, intelectuali aflați nu doar în serviciul juridic, ci și alții care se pretind de stânga deoarece au același discurs precum cel al maeștrilor. Înalta burghezie sau clasa mondială cum a fost numită în zilele noastre mai cheamă la liturghia sa angajații care lucrează în toate tipurile de „servicii” și care formează masele robotizate, „industrializate” (industria recreerii/distracției), complet fragile, adică forțând drumul spre lumpenproletariatul frustrat și revoltat, masa muncitorilor de la baza piramidei, indispensabili ca să dea culoare, fără valoare morală, inșii superficiali, „tehnologizații” (ubérisés), vânzătorii sau vânzătoarele cu diplome din magazinele din malluri, sclavii „voluntari” și în concurență permanentă într-un cerc vicios al joburilor „temporare”.

O anomie politică paralizează Europa

Această luptă de clasă manevrată de profitorii de pe urma concentrării mondiale a mijloacelor de producție și financiare urmărește să limiteze la maxim concentrarea proletariatului și a salariaților în locurile de producție. Această devenire crescândă înspre lumpenproletariat (lumpénisation) generează structura apărărilor psihosociale proprii demagogiilor „etnopopuliste”, cărora în egală măsură le aparțin capcanele menite să împiedice începerea de lupte internaționaliste, antiimperialiste, antimondialiste pentru o suveranitate veritabilă care e unicul garant al solidarității între oamenii liberi, așa cum Marx a subliniat adesea.

În prezent, o anomie politică paralizează Europa în contextul unei veritabile secete în ceea ce privește gândirea critică în favoarea simulacrelor atât de dreapta, cât și de stânga, care traduc un raport în oglindă propriu unei societăți a spectacolului în care nu există practic nici o urmă de rezistență puternică la globalizare sau mondializare. Nici o stângă falsă care reia la rândul ei temele culturale cele mai antipolitice și căreia îi revin firimiturile de la masa maeștrilor liberalismului-libertarian (liberal-libertaire) și încă și mai puțin o dreaptă conservatoare (în fond, ultimul baraj ideologic apărând capitalismul potrivit unei mode ideologice desuete și violent autoritare, fără a vedea sau înțelege că nihilismul imanent lumii moderne l-a condamnat la rândul său) nu sunt în măsură să confere un praxis care ar scoate societățile noastre, Estul sau Vestul confundându-se, din separația infernală pe zi ce trece tot mai accentuată între polul bogăției și cel al sărăciei.

Viveremilitare est! (Viața e o luptă, Seneque, Epistulae ad Lucinium (96, 5)

Traducere și adaptare de Dana Țabrea.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe