Armando Valladares – poetul care l-a înfruntat pe Fidel Castro

Romeo Aurelian ILIE Publicat la: 17-12-2018

În mare parte datorită figurii iconice a lui Ernesto Che Guevara, care a trecut drept un erou eliberator, comunismul din Cuba a fost de multe ori asimilat cu libertatea și prosperitatea poporului cubanez. Este foarte adevărat că, în vremurile mai noi, știri despre sistemul dictatorial-opresiv al lui Fidel Castro, omul care s-a bucurat, poate nemeritat, de roadele luptei lui Che, au ajuns și la urechile noastre. Dar, poate pentru că veneau din celălalt capăt al lumii, într-o epocă în care noi încă ne savuram euforia iluzoriei libertăți obținute în urma revoluției din 1989, nu le-am dat prea multă atenție.

Și totuși, noi ecouri de sub gheata lui Fidel ajung până la noi, vrând parcă să ne atragă atenția că istoria nu trebuie uitată mai înainte de a fi fost înțeleasă.

Caverne de tăcere

Volumul de versuri Caverne de tăcere, apărut anul acesta la editura Școala Ardeleană, reprezintă strigătul spre neuitare al lui Armando Valladares, pictor și poet cubanez care a suferit douăzeci și doi de ani de temniță comunistă doar pentru că, deși participase activ la cauza Revoluției cubaneze, a refuzat să-și afișeze la biroul poștal o inscripție pe care scria „Eu sunt cu Fidel”. A realizat atunci, la doar 23 de ani, că acest gest, aparent neînsemnat, contribuia din plin la instaurarea cultului personalității lui Fidel Castro și, în consecință, a unui regim totalitar. Și nu a vrut cu nici un chip să participe la așa ceva. În această carte, Armando Valladares a adunat o serie de poeme compuse fie în perioada detenției propriu-zise, fie în perioada spitalizării – poetul s-a îmbolnăvit în timpul detenției –, fie omagiind diverse personalități care au slujit sincer cauza Revoluției cubaneze, dar care s-au împotrivit mai apoi instaurării comunismului.

Volumul este împărțit pe mai multe secțiuni. Cea dintâi, intitulată „Presimțiri”, conține poeme ce au fost compuse și apoi repetate până la memorare într-o perioadă a detenției în care accesul la hârtie și creion era complet interzis. În aceste poeme, accentul cade pe antagonismul dintre ceea ce vede poetul în jurul său și ceea ce își imaginează că se întâmplă în lumea liberă. Cumva, este un mod de a nu înnebuni în izolare, căutând să capteze cu puterea presimțirii o realitate mult mai frumoasă și mai ales firească: „Acum nu am nopți/ tot timpul este zi/ o zi artificială/ de lumini incendiare./ Presimt că afară /este zgomot de stele/ și nori/ și o lună/ ce călătorește între ele/ însă doar presimt asta”; „Este deja primăvară/ dar nu în această cameră/ cerul va fi albastru/ și brodat cu păsări/ aerul va sufla/ cu prospețimea unei respirații/ presimt inflorirea/ și verdele câmpului/ însă numai presimt asta”. Se poate observa în aceste poeme o oarecare duioșie, o atitudine luminoasă ce răzbate din sufletul poetului, în ciuda condițiilor sale reale de existență – carceră strictă și izolare totală. S-ar putea crede despre el că era nebun, căci un om normal nu ar fi scris cu atâta căldură și detașare din spatele unor ziduri, departe de lume. Dar adevărul este că Armando Valladares avea un alt sistem de valori, unul care l-a ținut departe de ispita deznădejdii în toată perioada în care a fost supus diverselor forme de constrângere.

„Ceea ce ni se cere”

În următorul ciclu de poeme, denumit foarte sugestiv „Ceea ce ni se cere”, poetul se apleacă mai mult asupra realității sale obiective, mai exact asupra statutului său de încarcerat, de om izolat de semeni, și scrie poeme în care lasă să se întrevadă frustrarea izvorâtă din neputința de a comunica cu cei dragi. De altfel, unul dintre aceste poeme,intitulat “Cea mai bună cerneală” este scris chiar cu sângele său, folosind o așchie de lemn: „Mi-au luat totul/ condeiele,/ creioanele/ dar mi-a rămas cerneala vieții/ – propriul meu sânge –/ și cu acesta scriu totuși versuri”. Poemul acesta îi era dedicat soției sale, care de altfel, printr-o minune, îl și primește, aflând astfel minimum de știri despre soțul său. Dar poemul care oferă cheia înțelegerii întregului volum este cel care încheie acest ciclu de poeme carcerale: „Nu contează că tu ai/ pușcă și baionetă/ sovietică sau cehească/ nu contează că mâinile tale/ îndreaptă armele/ sau închid lacătele/ peste oameni și prizonieri./ Nu contează că tu ai/ pușcă și baionetă/ eu am aici, în celula mea/ întunecată și cu gratii/ o putere interioară/ pe care tu nu o vei avea niciodată./ Nu contează că tu ai cheile trupului meu/ dacă eu port în inima mea/ Iubirea și Libertatea”(„Eu am mai mult”). Așadar, dragostea trăită la nivel hristic, precum și libertatea înțeleasă ca neîngrădire a minții și neatârnare a conștiinței au fost cele două arme ale lui Armando Valladares, cu acestea luptând împotriva unui sistem opresiv inuman, pe care, în cele din urmă, l-a biruit.

Poate cele mai emoționante poeme din volum sunt cele cuprinse în secțiunea „Pentru Ingrid” – o fetiță de nouă ani aflată în scaunul cu rotile, care schimbă salutări fugare, dar sincere cu poetul în perioada în care acesta se afla. la rându-i, la fizioterapie, într-o situație identică. „Mâinile tale sunt/ doi fluturi subțiri/ care par să zboare/ ca să-mi spună adio/ mânuțele tale de copilă/ fără amintiri/ când mă salută/ atât de vesele/ sunt o ușurare imensă/ a durerilor mele.”

În următorul grupaj de poeme, intitulat „Liber…?”, poetul revine asupra temei sale fundamentale, încercând să le explice celor ce se cred liberi doar pentru că li s-a inoculat sistematic ideea că sunt liberi, ca urmare a izbândei revoluției, faptul că adevărata libertate este cea a conștiinței, a spiritului: „Tu spui că ești liber/ eu nu știu dacă tu crezi asta/ sau o spui cel puțin –/ Libertatea nu este un spațiu/ unde să faci câțiva pași/ nici măcar un pat/ unde să doarmă doi./ Tu spui că ești liber/ și nu ai cuvinte/ pentru că repeți doar/ cu gura închisă –/ pe acelea care ți se dau. / Libertatea nu-i o pâine/ uneori pe cartelă –/ nici un strop de bere/ sau ceva de fumat./ Libertatea este atunci când:/ scrii ceea ce gândești/ strigi împotriva a ceea ce urâști/ chiar dacă plătești cu anii/ de tortură literele/ uneori să mori între zăbrelele/ acestei singurătăți”.

„Elegie pentru un soldat cubanez mort în Angola”

Urmează un poem de sine stătător, intitulat „Elegie pentru un soldat cubanez mort în Angola”, în care accentul cade pe inutilitatea ideii de revoluție așa cum au gândit-o Che Guevara și ai lui, dat fiind că înlocuirea unui regim autoritar cu un alt regim autoritar nu înseamnă schimbare și nici eliberare, apoi un alt ciclu compact, intitulat „Verigi”, în care sunt omagiați o serie de bărbați ce au luptat pentru Revoluția cubaneză, dar și-au dat seama ulterior de faptul că schimbarea mult visată s-a transformat într-o iluzie. Foarte sugestiv este poemul dedicat lui Clodomiro, omul care, după ce a luptat cot la cot cu Fidel Castro pentru cauza revoluției, în momentul în care a realizat că acesta pune la cale o dictatură autoritară și opresivă, a pus din nou mâna pe armă și s-a ridicat la luptă împotriva acestuia.

Cel din urmă ciclu de poeme, denumit „Baionete inutile”, este strigătul de speranță al lui Armando Valladares că într-o zi comunismul va cădea și în Cuba, năruindu-se din interior, ca un sistem ce își va fi aflat inutilitatea: „Când se vor ridica din tăcere/ vocile sângelui/ și alicele de plumb strălucitoare/ vor pronunța parola/ un fulger pierdut/ te va îmbăia în lumină/ la picioarele tale vor cădea năpraznici/ prezicătorii istoriei/ vulturii își vor începe/ îndată zborul/ și acolo la orizont/ soarele va devora garddurile de sârmă./ Nimeni nu va spune atunci/ dar tu vei ști/ că a sosit ora”.

Armando Valladares este un erou și un simbol al cuvântului, al libertății și al lucidității reprezentativ pentru Cuba. Poate nu este singurul, dar vocea lui a ajuns până la noi. Poate poemele sale nu se ridică întotdeauna la înălțimile estetice și stilistice ale poeților latino-americani, celebri pentru forța cu care crează imagini menite să zdruncine atât realitatea, cât și imaginarul colectiv, deși se găsesc și în acestea câteva versuri ce-l apropie de infrarealismul lui Bolano & Co., dar ceea ce frizează la poemele lui Armando Valladares este forța strigătului său, care poate nu ar fi răzbătut atât de sus dacă ar fi fost augmentat cu imagini alese. De asemenea, fascinează la el și capacitatea de a nu sucomba în fața fatalității sorții, de a rămâne om și mai ales de a-și exprima fără menajamente umanitatea ce-l circumscrie ca o aură de sfânt refuzat de ceruri.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe