Mă cheamă Toby

Adrian Christescu Publicat la: 17-12-2018

 (fragment din volumul Hotelul amintirilor, publicat în 2018 la Editura Adenium)

Cățelușul va fi cadoul de ziua iubitei mele. De două săptămâni caut pe aviziere printre bilețelele cu țigări, bere, blugi și alte bazaconii un anunț cu un pui de cățel. A venit la timp, pentru că mâine e ziua ei și m-am săturat de vizitat pui de dobermani și rottweileri. Am luat cățelul de la un cuplu de familiști din căminul T 14. Ea îl primise tot de ziua ei, dar după patru nopți petrecute cu un pui scâncitor, obișnuit cu mama lui, cucoana a învățat diferența dintre un câine adevărat și unul de pluș. Cică mi-l lasă de la 250 de lei la 200 dacă promit să-i păstrez numele Lord.

Auzi ce nume pentru un cocker simpatic! Lord! După ce am ieșit din cameră, arunc tigaia pe care mi-o dăduse cucoana pentru apă, îl ridic în dreptul ochilor și îi privesc boticul. De azi înainte, prietene, numele tău va fi Toby!

Când Toby avea vreo doi ani, am petrecut trei săptămâni într-un sat de munte, construind un grajd pentru vacile familiei. Dimineața, la cinci și jumătate, oamenii veneau la lucru și munceau tăcuți, ca niște adevărați munteni, până la patru după-amiaza, iar în cursul zilei aveau două pauze de masă; una, pe la nouă și jumătate și a doua la doisprezece-unu – prânzul. Nu cred că schimbam trei fraze cu ei toată ziua, le încălzeam mâncarea și mă învârteam în jurul lor cu speranța că le pot fi de folos; orice încercare de discuție amorțea imediat, descurajată de niște „îhî”-uri întunecate, aruncate în timp ce trăgeau cu nesaț sau răsuceau o țigară nouă.

Atunci, după prima săptămână, am început să vorbesc cu el, însă mai ciudat este că a trecut ceva vreme până când mi-am dat seama. Am conștientizat asta într-o noapte în care stăteam întins pe iarbă și fumam cu ochii după Carul Mare, ce încălecase streașina casei. Îi povesteam lui Toby despre un fost coleg de facultate, cum m-a supărat o dată și ce i-aș face dacă l-aș întâlni, când, realizând comicul situației, am izbucnit în râs. L-am privit pe Toby – era cu ochii ațintiți asupra mea, iar privirea lui atentă și concentrată m-a făcut să fiu sigur că mă înțelege.

Cât am mai vorbit în perioada aceea…

L-am beștelit și bodogănit palpându-i tot corpul în căutarea vreunui os rupt după ce hămăiala lui insistentă stârnise taurul de prăsilă al stânei. Alergasem cea mai rapidă sută de metri din viața mea, cu matahala pe urme, la un pas, până ce am reușit să sar pârleazul de la stână. Printre picioarele mele și copitele taurului, viteazul cățel se învârtise ca un titirez, lătrând înverșunat, încercând să-mi dea generosul însă cam inutilul său ajutor.

El mă certa și se ruga să-l las în pace când îl săpuneam vârtos în covata din dosul casei, mușcându-mă din vârful dinților de mână și degete, bineînțeles cu grijă, nu prea tare.

După asfințit, rezemat de o căpiță de paie, la o țigară și un pahar de vin, îmi priveam prietenul, care, așezat la jumătatea distanței dintre mine și mestecenii de pe deal, îmi povestea despre vietățile mișunătoare ascunse de pădure și întuneric ce se trezeau la viață la culcarea soarelui.

Chema, striga, înălța și își lătra povestea către cer până când răspunsul jivinelor îl făceau să devină melancolic, iar atunci, scotea urletul venit de departe, din negura timpului, al strămoșilor. Urletul câinelui sălbatic față în față cu natura adeseori potrivnică, căutându-l pe cel căruia să i se încredințeze pentru totdeauna și să-i dăruiască dragoste și loialitate fără limite.

***

În ultimele luni, mă simt din ce în ce mai obosit și îmi e tot mai greu să mă ridic din pat. O sfârșeală ciudată îmi învelește oasele și apar noi și noi dureri în tot trupul. Iarna asta pare să nu se mai termine nicicând.

Din când în când, scot vechi albume cu fotografii și răsfoiesc melancolic pagini de amintiri. Când am îndoieli în ceea ce privește data imaginilor, îl caut prin ele pe Toby; dacă îl găsesc, e clar, sunt anii când tinerețea era o realitate și nu o stare de spirit, ca mai târziu. Când s-a pierdut și aceasta, nu știu, dar cu siguranță a trecut ceva timp de atunci.

De la o vreme, din ce în ce mai des, Toby îmi vizitează visele. Mă îndrept spre pat călăuzit de aceeași așteptare pe care o încerci înainte de întâlnirea cu un prieten drag. Freamătul, nerăbdarea revederii, ghemul emoției din stomac și bucuria ce-o însoțesc mă copleșesc în drumul meu spre somn. De aceea, mai mereu adorm destul de greu și am nevoie de ceva timp să mă liniștesc.

Mai rar, e adevărat, vreo amintire refuză să apară și atunci rămân cu calvarul poticnit de dureri al cufundării în genunea neagră ce altădată mă odihnea. Mă trezesc dimineața cu sentimentul de abandonat și îmi vine să plâng.

Când dragul meu cățel îmi revine alături în vise, se întâmplă întotdeauna la fel, ca într-un început de film ce rulează mereu și mereu din același punct.

Se face că sunt întins în pat, cu privirea ațintită înspre fereastra cu jaluzelele trase, prin care se filtrează lumina difuză a soarelui de dimineață. De afară, se aude hămăitul de chemare la joacă al lui Toby, iar glasu-i vibrează de bucurie și nerăbdare. Ca întotdeauna, dau buzna pe scările de lemn ce duc de la dormitor la parter, pentru că locul începutului e mereu același, în casa noastră de la munte.

Deschid ușa și cățelul mă întâmpină scheunând de bucurie, cu codița învârtindu-se ca o elice mică, ridicându-se în două lăbuțe pentru îmbrățișare. O limbă aspră, umedă și frumos mirositoare îmi netezește țepii de pe obrazul nebărbierit, iar eu îi iau o lăbuță de pe umăr și, după ce i-o sărut, trag adânc aer în piept să-i simt mirosul. Mirosul unei lăbuțe de cățel este unul dintre cele mai frumoase din lume, cuprinde în el amintirea nenumăratelor cărări străbătute în umbra pădurii de foioase de pe deal sau prin pământul reavăn și proaspăt din dosul șurii, păstrând aroma florilor umezite de roua dimineții.

Fugim apoi împreună prin iarba udă, eu, cu pași mari, iar el țopăind în jurul meu și mușcându-mi ușor pantalonii ce fac crețuri pe coapsă. Două ființe tinere debordând de vitalitate și strălucind de prospețime.

În fiecare noapte, eu și cățelul meu retrăim aventurile din tinerețe așa cum au fost sau altfel, povestea suferind mici sau mari modificări, de înțeles după atâta timp ce ne desparte de trecut și atâta distanță ce ne separă de realitate.

Dimineața, când visul dispare brusc sau treptat, când deschid ochii, parcă îi aud lătratul cu tonalitate aparte prin care încerca să mă facă să mă răzgândesc când mă vedea că plec; dar sunetul devine din ce în ce mai îndepărtat, topindu-se în trezie.

În seara asta, la capătul unei zile ca atâtea altele din ultimul timp, zac într-un fotoliu, cu o pătură de lână peste picioare, lângă șemineu, și privesc toropit de oboseală în jarul de-un roșu crud ce-și pâlpâie vâlvătaia. Ochii mi se închid ușor, biruiți de pleoapele grele ca plumbul, iar dogoarea focului mă învăluie treptat și mă îndepărtează de șuieratul prelung de crivăț ce dă târcoale casei și se opintește furios în geamurile ninse.

Un lătrat vesel mă trezește din amorțeală, clipesc nedumerit și privesc spre geam, de unde vine o lumină proaspătă și scânteietoare de dimineață de mai. Ciripitul păsărelelor și goarna cocoșului mă fac să arunc pătura de pe mine și, ușor ca un fulg, străbat alergând treptele scării de lemn. Deschid ușa și lumina mă inundă strălucitoare cu razele-i alburii. Când vederea îmi revine, îl văd pe Toby aproape de vârful dealului, în dreptul potecii ce se pierde printre mesteceni, alergând cu urechile în vânt și lătrându-mă bucuros.

Pornesc spre el prin iarba înaltă ce-mi mângâie palmele cu roua dimineții, merg apăsat și fără grabă, căci a venit și ziua pe care o aștept de atâta vreme. Sunt împăcat, știu că nu mă voi mai întoarce, plec să mă plimb pentru totdeauna, tânăr și fericit, cu iubita de mână și cățelul alergând în jurul nostru pe poteca ce ne va scoate spre lumină.

Mă cheamă Toby…

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe