Autorul

Dana Țabrea Publicat la: 17-12-2018

În luna octombrie a avut loc la Iași Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr. Anul acesta, FITPTI a avut titulatura Altfel și s-a axat pe spectacolele-concert și pe cele interactive.

Un altfel de spectacol interactiv este și Autorul de la Craiova. Unde nevoia de senzațional a omului cu limitele sale se traduce în imposibilitatea de a avea răbdare în fața mesajului unui teatru „sărac” în ceea ce privește decorul sau recuzita, nonconformist prin absența scenei ori a separației dintre public și actor. Unde nevoia de bârfă, de a judeca pe celălalt (în cazul de față, victimele imediate sunt actorii și spectacolul pentru ca nu seamănă cu ceea ce am mai văzut), de a cârti și a blama se manifestă din plin. Secretul de a scoate totul din om îl reprezintă așezarea spectatorilor față în față, fără a lăsa loc între ei, acoperind spațiul unde în mod normal s-ar instala scena, dizolvând cel de-al patrulea perete, dispersând actorii printre spectatori, ceea ce devine deconcertant.

Actorii interpretează prin storytelling actori care au jucat în spectacolul extrem naturalist al lui Tim Crouch, Ioana Florentina Manciu, Vlad Drăgulescu), pe autorul însuși (Claudiu Bleonț) sau personaje intermediare care încearcă să facă legătura cu spectatorii prin improvizație, să stabilească un minim contact, să medieze, să explice pe de o parte reacțiile publicului, pe de altă parte, nevoia unui altfel de teatru. Abia atunci când actorii se strecoară printre spectatori se vede cât de greu este să te sustragi energiei sălii și să faci abstracție de orice pentru a putea să îți duci la împlinire rolul. Autorul este un spectacol paradoxal deoarece aparent, scenografic, cel de-al patrulea perete e dizolvat, însă în spectacol se pariază foarte mult pe rolul de compoziție, Ioana Florentina Manciu excelând în acest sens.

Actorilor nu li se imprimă un ritm comun și poate că miza nu e aducerea lor la un numitor comun în ceea ce privește interpretarea. Povestea se constituie încetul cu încetul din fragmente care se reunesc cu intenția de reconstituire a unui puzzle, însă nu e împotriva conceptului regizoral nici ca puzzle-ul să rămână fragmentar. Rândul la interpretare și replică e pasat ca și cum ni se împărtășește o experiență, fără a se insista pe interconectarea celor patru actori din sală. Caracterul participativ al spectacolului nu are rolul de a uni, ci de a diviza. Scenele nu sunt legate prin faptul că adresabilitate e directă, mai directă decât într-un spectacol, obișnuit, ci ruptura dintre interpretarea detașată, reflexivă și cea emoțională, implicată e adâncită de caracterul fragmentar al spectacolului.

Om-actor-caracter. Spectacol și realitate

Întotdeauna am găsit fascinante distincțiile dintre om-actor-caracter și cred că Bobi Pricop are prilejul să se joace foarte mult pe marginea lor. De data aceasta caracterul e tot un actor, actorul din spatele actorului, iar povestea trimite la omul din spatele actorului interpretat de actor. Autorul e neutru și detașat pentru spectacolul din storytelling nu are nici o legătură cu viața sa. În măsura în care actorii sunt modificați ca oameni de spectacol, de rolurile interpretate, iar viața lor se schimbă, aceștia nu pot rămâne detașați față de rolurile interpretate. La nivel reflexiv, ca temă de meditație ni se oferă subiectul violenței extrem naturaliste reprezentate în spectacolul lui Tim Crouch și efectele acestui naturalism feroce asupra spectatorilor și actorilor. Atunci când spectacolul va avea consecințe și asupra vieții autorului, iar comportamentul lui modificat va distruge viețile celor apropiați, nici acesta nu va mai putea rămâne impasibil, așa cum nici spectatorii și nici actorii din spectacolul său n-au rămas. Însă momentul în care spectacolul intervine în viața autorului e momentul în care însuși spectacolul format dintr-o înșiruire de storytelling-uri presărate cu exerciții de compoziție se încheie.

Raportul dintre spectacol și realitate se desfășoară sub forma celui dintre text și realitate. Odată ce autorul își semnează opera, lucrurile scapă de sub control. Realitatea este modificată de spectacol, spectacolul intervine în realitate, declanșând catastrofe psihologice și nu numai. Sub influența spectacolului, având un comportament modificat, actorii ca oameni, în viața de zi cu zi, ajung să se comporte altfel, iar comportamentul lor modificat este complet nociv pentru viața lor. Într-o oarecare măsură, violența extremă, deși mascată e trucuri în spectacol, ajunge să contamineze viața actorilor. Nu e vorba doar de faptul că un spectacol ne poate schimba modul de a gândi, simți, acționa. Ci, mai mult, spectacolul irumpe în realitate, modificând-o conform esteticii sale extrem-naturaliste și agresive. Actorii sfârșesc prin a trăi povești naturaliste și agresive, spectacolul continuă să supraviețuiască și după încheierea reprezentațiilor prin efectele pe care le are asupra psihicului actorilor, prin modul în care le schimbă viața, determinându-le în mod negativ comportamentul. În cele din urmă, ultima victimă a spectacolului este chiar autorul acestuia, care comite acte monstruoase, distrugându-și familia.

Semnătură, marcă, spectacol asumat, operă și realitate

În romanul Numele meu este roșu de Orhan Pamuk, există o parabolă despre stil și semnătură (a doua) care poate fi aplicată fenomenului spectacolului în cazul căruia putem vorbi de un autor care își asumă spectacolul (cu alte cuvinte, care semnează opera, punându-și amprenta asupra acesteia). În parabolă e vorba despre un sultan în vârstă trăia împreună cu tânăra lui soție și cu tânărul său fiu dintr-o altă căsătorie într-o țară din est. Fiul și soția sa se îndrăgostesc unul de celălalt. Ros de remușcare pentru că-și trădează tatăl, fiul sultanului se retrage din fața dragostei interzise într-un atelier și se dedică artei miniaturale, ilustrând volume, după tehnica marilor maeștri ai picturii. În acest punct al parabolei intervine discuția despre artă deoarece fiul sultanului se dedică artei. Insuflate de drama de a nu-și putea trăi dragostea, picturile sale erau nespus de frumoase, egalându-le pe cele ale marilor maeștri de odinioară. Sultanul era foarte mândru de arta fiului său, iar soția sa era încântată de picturile acestuia. Timpul trecu.

Mai departe, fiul sultanului fu ispitit să-și semneze creațiile, pentru a-și asuma valoarea acestora. Însă, semnându-le, nu și-ar asuma el totodată tehnica și stilul care l-au inspirat și care nu-i aparțineau lui, ci marilor maeștri? Mai mult, semnându-le, el s-ar face responsabil de orice imperfecțiune pe care acestea, acum perfecte, le-ar putea comporta. Sultanul nu e de acord ca fiul său să-și semneze picturile, date fiind considerentele de mai sus. Soția sa însă îl convinge să le semneze. Fiul sultanului ascunde o semnătură într-un colț al picturii sale, într-un loc unde cu greu ar fi putut fi observată. Odată ce arta este asumată prin semnătură, apare conceptul de autor, creator și deopotrivă responsabil. Mai mult, parabola mai povestește cum prima pictură pe care fiul sultanului a semnat-o reda o scenă cu Hüsrev și Shirin: după ce cei doi se căsătoresc, fiul lui Hüsrev se îndrăgostește de Shirin. Într-o noapte, el pătrunde în dormitorul tatălui său și îl înjunghie în piept. La vederea scenei din tablou, sultanul este copleșit de sentimentul că pictura are un defect. El a sesizat în mod inconștient prezența semnăturii, deși nu o conștientizează în mod explicit. Sultanul este cuprins de spaimă, ca și cum scena pe care o avea în față, o miniatură ilustrând un volum, nu aparținea unei cărți care spune o poveste, ci ar face chiar parte din realitate. În secunda respectivă, instantaneu, fiul sultanului intră în dormitorul său și îl ucide exact ca în scena văzută. În mod paradoxal, scena reprezentată prinde contur în realitate.

Odată opera asumată, aceasta poate interveni în realitate. Extrapolând, ajungem la cele spuse cu privire la spectacol. Granița dintre estetic și real se dizolvă, iar spectacolul schimbă realitatea, devenind într-o formă sau alta real.

(Autorul de Tim Crouch, traducerea: Andrei Marinescu; regia: Bobi Pricop; cu Claudiu Bleonț, Ioana Florentina Manciu, Vlad Drăgulescu, Vlad Udrescu; scenografia: Lia Dogaru; muzica: Eduard Gabia; Teatrul „Marin Sorescu” din Craiova, prezentat în cadrul FITPTI 2018 pe 8 octombrie la Teatrul „Luceafărul” din Iași.)

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe