Ambigua – Daniela Grapă

Maria Bilașevschi Publicat la: 17-12-2018

Contemplare, ambivalență, pereche, dualitate, mișcare, repaos. Departe de modul în care Romantismul ar fi condensat vizual aceste cuvinte, Daniela Grapă te introduce la Galeria Victoria, Iași, într-o pictură cu puternice reverberații filo- și teosofice. Întrebându-se, asemenea Psalmilor, cine este Omul ca să-ți pese de el, artista caută în origini germinația, trecerea prin rătăcire a spiritului de la starea de repaos în armonie la cea de mișcare. Într-o stare larvară, aflat în punct de început, din lucrarea ce a dat tonul expoziției, artista extrage aproape tridimensional din suport, din plasma întunecată, vâscoasă, în care plutește omul cu trupul strâns, capul aplecat, ghemuit în sine, amplasat într-un cocon imaginar. În această stare, golită de conștiință sau de sensul propriei identități, făptura pare a fi o particulă din necunoscut și din pământ laolaltă, fragilă și temătoare. Artista realizează o radiografie a mătcii cosmosului, din care fetusul purtător de viață pare a se supune smulgerii, căderii și întrupării sale sub formă, trup, chiar și pentru o clipă, fiind singura posibilitatea spre ascensiune.

Daniela Grapă le oferă tuturor personajelor o revărsare din generozitatea luminii, asemenea pâlpâielii unei lumânări sau a unei scări pe care fiecare se ridică, fiecare persoană (și nu individ) în parte își împletește viața, destinul cu al celuilalt, într-un continuum.

Artista ilustrează ipostaze ale sentimentelor umane de bază, ale trăirilor comune în marea eterogenitate a umanității. Durere, suprasaturare, acceptare, iubire, căutare, mișcare tăcută, oprită. Ființele Danielei Grapă nu au o frică de lume și nici de infinit, trupul nu este cel al damnării, anaerob ca la Blake, ci un trup al lumii în care a fost trimis, un trup ce prinde treptat conștiința sinelui și a dublului. De aici, cea de-a doua temă a artistei, ce emerge din prima, din cea a genezei. Dacă ființele își activează treptat multiplele virtualități și astfel iau naștere stările prin care artista ne poartă, futil de a fi definite prin termeni, tot așa iau naștere și interogațiile lor cu privire la sine, celălalt și divinitate. Artista alege să reprezinte dualitatea în stări diferite, de la cele clar intuibile prin separarea distinctă în două entități (Cuplu) la cele în care, în spatele chipului-amprentă, poți vedea fizionomia inversată, ca și când, după ruptură, jumătățile s-au reunit pe dos. Dualitatea acestor persoane însumează atât coexistența unor principii fundamentale, confruntarea dintre spirit și materie, dintre bine și rău, cât și contopirea îngemănată. Însă mai presus de aparență, dualitatea nu se raportează doar la celălalt, ci și la sine însuși, la ambivalența propriilor trăiri și schismele interioare, dar și la unitatea cu dublul său terestru sau divin. Plaja semantică a dualului, a dublului vorbește de relaționări pe planuri distincte mai degrabă decât de comuniune. Daniela Grapă alege calea dublului, dar nu în sensul de dedublare a eului sau umbră, ci de regăsire a sinelui în celălalt, în pereche, în cel care cosusține existența. Poate tocmai de aceea, în aceste portrete, adevărate anatomii ale sufletului, ceea ce persistă nu este pierderea, ci regăsirea, chiar dacă fragmentată, a totului.    

În desen, elementul figurativ al ambiguității proiectează privitorul într-o lume a contemplării introspective. Trupurile aplecate, îndoite de greutatea pe care o poartă în suflet, se regăsesc în aceiași ipostază originară, dar nu a facerii, ci a căderii în sine. Alături de acestea, portretele-amprentă, în care poți desluși, fără însă a înțelege, codurile întipărite prin presare asupra chipului, par fi rămășițe ale unor măști, ale unor metamorfozări.

Crucificarea fără cruce, asemenea reprezentărilor medievale de secol XI-lea, este preluată de artistă pentru a sublinia starea primordială de îmbrățișare, de acceptare a destinului, a codului întipărit în fiecare, de strânge în brațe întreaga umanitate și în afara ei. Mai mult decât atât, sarcofagul ce întrerupe suita de portrete și care la rându-i plutește în materia lipsită de lumină iradiind în jur particule argintii, ca o mantie spectrală, amintește de existența unei ființe umane pierdute în acea capsulă a timpului, într-o transcendență mistică, trup prin carcasă, spirit prin finalitate.

Frumusețea brutalității, a sacrificiului, redată prin straturi suprapuse de roz, carnea jupuită și disecată ne amintește de pilda fiului risipitor, crucificare și de cunoscuta reprezentare rembrandtiană. Dar mai importantă decât modelul alegoric este senzația pe care lucrarea o trezește, cea de visceralitate, de tranchilitate ce emerge, paradoxal, din durere, de sublim ce te absoarbe în stranietatea sa.

Gândirea artistică a Danielei Grapă este urmărită neîncetat de propria-i stare de creație, de propria-i facere, transformată într-un catharsis al energiilor descătușate și, în același timp, a statorniciei lucrurilor elementare, simple, Ambigua fiind o evadare, o întoarcere la structurile primordiale și o acceptare a particularităților prin raportare la întreg. Însă mai mult decât atât, Ambigua este despre dorința de a cunoaște și înțelege sensurile existenței, dar, mai ales, despre iubire, infinită.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe