Primul Centenar a fost ratat

Dan Pavel Publicat la: 20-01-2019

Anul 2018 a fost unul emblematic pentru neputința politicienilor de la putere și din opoziție de a duce o politică de tip consensual, în interes național. Nu era ceva nou, dar optimismul românilor legat de anul centenar crease un orizont de așteptare privind o posibilă reconciliere națională. Se vede treaba că a fost o așteptare irațională. Pesimiștii ori cinicii ar putea să spună că nu ne putem aștepta la consens nici în următoarele trei decenii de postcomunism, după ce le-am ratat pe primele trei. Se iese cu greu din politica urii și resentimentului. Se confirmă „teoria dependenței de drum” prin aceea că în 1990 s-a ratat în stil mare începutul, iar de atunci, țara noastră nu își mai revine.

Repet niște adevăruri, cu riscul de a părea că apelez la clișee. Politica are două jumătăți: conflictul și consensul. Conflictul este omniprezent, este propriu tuturor formelor de societate, vine de la sine. Consensul nu vine de la sine, se construiește cu greu (cu inteligență politică, mentalități participative, tărie de caracter), dar produce rezultate remarcabile. Cum ar fi democrațiile consolidate. Oricine îți poate spune, întrebat sau nu, care sunt prioritățile României. Dar nu am auzit pe nici un politician ales (ori numit) să ne explice cum trebuie procedat pentru a realiza consensul privind acele priorități. Și nici dinspre anemica societate civilă nu am văzut proiecte credibile sau soluții pentru realizarea consensului, care să fie acceptate de toată lumea.

Din mai multe puncte de vedere, România stătea mai bine în 1918 decât în 2018. Optimismul național și solidaritatea legate de făurirea României Mari s-au pierdut pe parcurs. Au urmat o serie de catastrofe, perioade negre și de ratări ale oportunităților (1938, 1940, 1941, 1944, 1945-1989, 1990, 2000, 2016). Nu mai explic semnificația fiecărei date ori perioade, fiecare poate să completeze în funcție de cunoștințele despre istoria națională și propriile analize. În ciuda inexistenței unui contract social postcomunist, ca prin minune, țara noastră s-a integrat formal în NATO și UE. Dar asta nu a fost de ajuns, iar pe măsură ce trece timpul, reprezintă tot mai puțin. Neîmplinirile sunt prea numeroase și nu-mi ajunge spațiul pentru o simplă enumerare.

Ar fi prea simplu dacă am da vina doar pe politicienii din țara noastră. Ei nu au fost parașutați de vreo putere străină și nici teleportați de pe o altă planetă. Politicienii noștri reprezintă sublimarea unor caracteristici și dimensiuni sociale. Din starea morală și intelectuală a națiunii decurge totul.

Ceva trebuie făcut pentru a ieși din această gaură neagră. Dacă vom aștepta însă o minune, o intervenție străină sau divină, suntem pierduți. Și tocmai pentru că nu mai avem nimic de pierdut, trebuie să facem ceea ce este aparent imposibil. Solidaritatea și încrederea trebuie să fie fundamentul edificiului social și politic național. Altminteri, vom repeta la nesfârșit același joc în care doar unii sunt în stare să-și realizeze interesele (individuale sau de grup) și să câștige, iar toți ceilalți pierd constant.

Iar peste o sută de ani, în 2118, la judecata istoriei sau la Judecata de Apoi, iar nu va ști aproape nimeni să răspundă la întrebarea „Ce ai făcut pentru țara ta?”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe