Restitutio - Catedrala Mântuirii Neamului

Sabin Drăgulin Publicat la: 20-01-2019

Ne-au trebuit 140 de ani ca neamul acesta să aibă în sfârșit o catedrală națională. Ioan Slavici nota, în 1924, într-o relatare apărută în revista Arhitectura: „Când a sosit la Bucureşti vestea că Curcanii noştri au cucerit reduta Griviţa, Eminescu şi eu am chibzuit să publicăm în Timpul un articol, în care arătam că Ştefan-Vodă cel Mare, de fiecare victorie câştigată pe câmpul de război, zidea întru mărirea lui Dumnezeu câte o mănăstire şi stăruiam ca românii din zilele noastre să ridice şi ei o catedrală la Bucureşti, unde nu e nici o biserică mai încăpătoare, în care mulţi creştini să se roage împreună pentru binele obştesc”. Iată că tot Eminescu este din nou la baza, la fundația durabilă a neamului românesc. Ontologic, neamurile dau seamă în fața lui Dumnezeu, care le va judeca. „S-a așezat pentru a judeca semințiile și neamurile și cărțile au fost deschise”, scrie în Sfânta Scriptură. În sfârșit, de la zămislirea acestui neam românesc pe pământ, putem aștepta fără teamă Judecata de Apoi. Avem catedrală, ne putem pregătim de Înviere!

            Textul prezentat mai jos a fost preluat din lucrarea Serbările Unirii, publicată la București în anul 1929. Un volum se regăsește la Muzeul Național Cotroceni și face parte din colecția Alexandru Bârsan, fiind una din piesele proiectului expozițional Marea Unire. De la victoria în Primul Război Mondial la încoronarea suveranilor României Mari.

 

„Cu noi este Dumnezeu!”

 „Potrivit tradiției religioase a țării care a eternizat momentele mari din istoria neamului, ridicând câte un sfânt locaș de închinare creștinească, s-a ales și cu prilejul serbărilor Unirii locul în preajma căruia va fi clădită Catedrala Mântuirii Neamului. Locul de pe tăpșan din colina Patriarhiei, în apropierea crucii ciobănești de piatră, amintitoarea jertfei pentru credința și dragostea de neam a domnului Brâncoveanu e însemnat prin troiță de lemn, lucrată după indicațiile Societății „Cultul Eroilor”. La solemnitate au fost de față: Familia Regală, Înalta Regență, membrii guvernului, înalți demnitari și prelați.

Cu această ocazie IPSS Patriarhul regent Miron Cristea a rostit următorul discurs: «Maiestate, Altețe Regale, Preasfinților și iubiți credincioși,

 O pioasă datorință mă îndeamnă în aceste clipe să vă arăt cum ceea ce noi facem azi, la locul acesta, este primul pas întru înfăptuirea dorinței aceluia care – în fruntea țărișoarei sale – a întemeiat România întregită. Dorința lui trebuie să o considerăm drept o imperioasă poruncă, chiar și azi când – reamintindu-ne-o – ne vine de departe, de dincolo de mormânt.

Și fiindcă cuvintele Lui ne vor impresiona pe toți mult mai adânc și vor răsuna mult mai duios decât cele mai meșteșugite vorbe ale mele, să-mi îngăduiți a ceti scrisoarea pe care marele dispărut a adresat-o Sfântului nostru Sinod, la 10 mai 1920:

Înalt Preasfințitului Mitropolit Primat Dr. Miron Cristea, Președinte al Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Române, prea sfințiți Părinți.

Înfăptuitu-sa unirea politică a tuturor românilor prin strădania atâtor minți alese și prin sângele atâtora dintre copiii cei mai buni ai neamului. Laudă îndreptățită lor și slavă nesfârșită Atotputernicului Dumnezeu, care nu ne-a părăsit la necazuri, ci ne-a întărit inima și gândul, ducându-ne la izbândă. Astăzi, mai mult ca oricând, suntem datori să-l mărim din toată inima cu cântarea: «cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu».

Această cântare însă trebuie să răsune în Biserica Mântuirii Neamului pe care suntem datori să o ridicăm în Capitala tuturor Românilor ca semn de mulțumită pentru ajutorul celui Preaînalt și ca simbol al unității sufletești a întregului neam și spre veșnică pomenire al celor răposați pentru înfăptuirea României întregite.

Iar întru aceasta slujească-ne de pildă Dumnezeu.

Pildă să ne fie Ștefan Vodă cel Mare și Sfânt, care după luarea Chiliei, mulțumi lui Dumnezeu, dătătorul biruinței, prin ridicarea Mănăstirii Putna, de unde a purces atâta duh întăritor în vremile noastre de restriște.

Pildă să ne fie făuritorul unității noastre politice de acum 318 ani, Viteazul Mihai Voievod, a cărui mână s-a descleștat de pe sabia-i fulgerătoare ca să pună o nouă și o puternică piatră de temelie mitropoliei românești din Alba-Iulia Ardealului, drept mulțumită celui Preaînalt pentru biruința îndreptățitei sale lupte.

Pildă să ne fie Matei Voevod Basarab, care a semănat pământul țării cu lăcașuri Dumnezeiești, ca mulțumită Celui de Sus, pentru ajutorul dat întru apărarea sfintelor sale năzuințe. Iar aceste locașuri închinatu-le-a el sfinților mucenici ostași în conștiința dreptei jertfiri a oștenilor săi.

Pildă să ne fie tot șirul de strămoși ctitori de lăcașuri Dumnezeești, pentru binefacerile primite de sus.

În fine, pildă să ne fie răposatul Rege Carol I, care și-a unit gândul cu vechii ctitori, aducând la o nouă strălucire minunile de la Argeș și Trei Ierarhi. Căci sufletul și jertfa biruitorilor de la Plevna s-au adăugat în temelia și la înfrumusețarea acestor altare, de mulțumire și proslăvire a stăpânului tuturor.

Noi și poporul român am avut fericirea a conduce țara la înfăptuirea visului de aur al strămoșilor: Unirea românilor într-un singur stat național.

Deci Sfânta Biserică, ce dorim a se înălța întru amintirea acestui strălucit eveniment, se cuvine să fie un monument vrednic de țelul măreț ce l-am atins și opera tuturor românilor ca un simbol al unității de neamuri și de credință.

Neamul întreg și-a acordat vânjoasele-i brațe pentru îndeplinirea scumpului său ideal național, neamul întreg se cuvine să-și arate recunoștința către Dumnezeu, de la care ne vin toate darurile, ridicându-i altar de închinare, pe care ni-l închipuim ca o podoabă a gândului artistic răsăritean.

Pentru fericirea întrupare a acestui gând al nostru, și pe temeiul orânduirilor canonice, cer preasfințitului Sinod al bisericii strămoșești înalta sa binecuvântare, spre a se putea începe pregătirile pentru ridicarea acestei sfinte biserici.

Și Domnul va răsplăti celor ce iubesc buna podoabă a casei Sale.

Al Preasfințiilor Voastre, cu creștinească dragoste,

 

București, 10 Mai 1920
Ferdinand

 

            Sfântul Sinod a dat cu dragă voie binecuvântarea cerută de Marele Domnitor. Întru înfăptuirea augustei sale dorințe, se cere mai întâiu designarea unui loc potrivit, după care să te orientezi la facerea planurilor.

Desigur un loc ideal era un deal, o colină solidă ca sol – după putință cu situație centrală, spre care în mod concentric – dacă nu mai mult, cel puțin două bulevarde largi, din completul cărora privind să vezi spre zarea îndepărtată, cum se ridică dominând o măreață biserică. O asemenea poziție azi nu se găsește în capitală.

Trebuia deci să ne îndreptăm privirea asupra unui loc nu prea la periferia orașului, cu un diametru deja insuportabil, care loc să capete o lărgime cât mai mare fără cheltuieli exagerate în această vreme de scumpete.

Locul acesta îl găsim în preajma acestei cruci acum sfințite de mine și cu apă din râul Iordan. Piața Bibescu Vodă – prefăcută într-un mare parc ne dă o suprafață de 30 000 mp, iar – dacă se acoperă Dâmbovița – ceea ce are să urmeze – mărimea terenului liber crește la 50 000 m., ceea ce cu cheltuieli minimale nu se poate obține aiurea. La aceasta se mai adaugă și un alt factor important și pentru mine – ca ierarh suprem al Bisericii – mult hotărâtor. Este momentul tradițional ca strămoșii noștri înainte de veacuri au destinat și dat Dealului Mitropoliei noastre – acum a devenit „Dealul Patriarhiei” – și celor din preajma lui un caracter bisericesc creștin. Pe acest deal și în jurul lui pe temeiul unui plan de sistematizare artistic conceput de arhitecți și tehnicieni pricepuți, urmașii mei în scaunul de patriarh, cari vor avea fericirea să termine catedrala începută de mine, vor completa și înstări cele isprăvite de mine cu noi așezăminte, încât să se creeze aici o cetățuie a ortodoxismului român, a patriarhiei noastre, a cărei instituții să răspândească raze de lumină și de credință nu numai printre fiii țării, ci și pe întreg orientul creștin, care e legat de noi prin aceeași credință salvată pentru viitorime, cu grele jertfe de mucenici.

Rămâne acum să rog pe milostivul Dumnezeu, să reverse asupra țării noastre darurile sale cele bogate, ca din belșugul lor nu numai înaltele stăpâniri, ci toți fiii milioanelor de credincioși ai bisericii mele să poată contribui cât de puțin – fie și numai cât dinarul văduvei din Sfânta Evanghelie – pentru zidirea, terminarea și înzestrarea catedralei noi, ca astfel prin cărămida sau prin firul de nisip al jertfei sale, fiecare credincios al bisericii să se simtă și sufletește legat de catedrală, de Biserica Patriarhiei Române, de Catedrala Mântuirii Neamului, cum a botezat-o însuși Regele Ferdinand.

Astfel, unitatea credinții strămoșești se va menține, se va întări și va forma și pe viitor cea mai puternică unitate și forță sufletească pe care cu drag o vom pune, ca și în trecut, la dispoziția țării și a neamului, acum și pururea și în veci vecilor, amin (…)»”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe