Confuzia ideologică şi populismul

Cristian Pârvulescu Publicat la: 01-04-2019

În contextul alegerilor europene din 23-26 mai, starea de confuzie ideologică este întreținută din toate părțile. Pe de o parte, cei ce culeg furtună vor să producă o maree de extremă dreapta xenofobă și cu rădăcini fasciste care să schimbe Europa, iar confuzia ideologică le folosește pentru a putea câștiga un electorat timorat și dependent de rețele sociale, pe de altă parte, familiile politice europene tradiționale vor să-și conserve cu orice preț locul și rolul în parlament, așa că trec problemele ideologice pe plan secundar, provocând confuzie în propriul electorat.Iar astăzi, populismul nu mai apare ca un fenomen politic asociat extremei drepte, așa cum îl considerau acum o jumătate de secol Ghiţă Ionescu și Ernst Gellner în cartea lor clasică, Populism: ITS Meanings and National Characteristics (Populism: semnificaţia și caracteristicile sale naţionale) din 1969, ci pare o metodă neutră și eficientă de mobilizare a cetăţenilor. Pentru Ernesto Laclau și Chantal Mouffe populismul este doar „o modalitate de a construi politica”. Acesta este probabil motivul pentru care Cas Mudde și Cristóbal Rovira Kaltwasser [în lucrarea Populism in Europe and the Americas Threat or Corrective for Democracy?, Cambridge University Press, Cambridge, 2012, pp. 8-9: „This means that populism is in essence a form of moral politics, as the distinction between ‘the elite’ and ‘the people’ is first and foremost moral (i.e. pure vs. corrupt), not situational (e.g. position of power), socio-cultural (e.g. ethnicity, religion), or socio-economic (e.g. class)]” consideră că dacă rămânem într-o perspectivă ideologică, atunci populismul pare mai degrabă ca o ideologie „subţire” care instrumentalizează atât tradiţionala distincţie dintre „poporul pur” și „elita coruptă”, dar se centrează mai ales pe ideea apărării suveranităţii populare. Dar această confuzie ideologică începe cu trei decenii în urmă, odată cu succesul de etapă al liberalismului și în special a variantei sale economice, neoliberalismul, care a contribuit la transformarea populismului într-un fel de fenomen ubicuu. De altfel, cea mai importantă confuzie vine chiar de aici: oare este neoliberalismul o formă a liberalismului?
   Ceea ce pare, la prima vedere, contradictoriu în cazul mișcării „vestele galbene” din Franţa, amestecul de pujadism (Numele unei mișcări politice populiste franceze care s-a manifestat între 1953 și 1958 venirea la putere a lui de Gaulle>> condusă de Pierre Poujad. Din această mișcare s-a deprins Jean-Marie Le Pen.) și de iacobinism de extremă stângă, este mai ușor de explicat din perspectiva populismului ca metodă. Dar, prin definiţie, o metodă este calea de urmat spre un scop. Or, în cazul populismelor actuale, care este scopul? Oprirea integrării europene? Orice ar fi, această confruntare a devenit subiect de dezbatere politică în toate statele membre.
   În aceste condiţii alegerile europene din 2019 sunt cele mai imprevizibile din istoria UE. Cum Brexitul nu este încă sigur – se va produce oare pe 29 martie 2019 sau se va amâna? Dacă se va amâna, va fi până când? Va fi un nou referendum? - nici măcar nu este clar dacă următoarele alegeri europene se vor desfășura în 27 sau în 28 de state membre ale Uniunii Europene. Iar subiectul nu este lipsit de importanţă, pentru că eventuala participare a Marii Britanii în alegeri va întări ponderea populismului antieuropean în Parlamentul european. Spre exemplu, dacă alegerile europene ar avea loc doar în 27 de state, atunci vor fi aleși doar 705 de parlamentari; dacă se vor desfășura în 28 de state – ceea ce este mai puţin probabil, dar nu imposibil - numărul parlamentarilor ar fi cel actual: 751. În cazul în care Marea Britanie va părăsi UE, din cele 73 de locuri ce revin Regatului Unit, 46 vor fi păstrate în rezervă pentru cazul aderării altor state, iar cele 27 de locuri rămase vor fi, în principiu, împărţite între 14 state în vederea mai bunei ajustării a reprezentării în raport cu ponderea lor demografică. Astfel, dacă Germania va rămâne la 96 de locuri, numărul de parlamentari europeni ce revin Franţei va trece de la 79 la 84, iar ai Spaniei de la 59 la 64. Și România ar beneficia de această ajustare, trecând de la 32 la 33 de parlamentari.
   Particularitatea alegerilor europene din acest an este dată de câteva variabile noi: creșterea semnificativă a impactului naţional al unor formaţiuni politice cu o atitudine deschis antieuropeană (Liga în Italia, Alternativa pentru Germania, etc.), de apariţia unor actori politici asumat proeuropeni (precum Emmanuel Macron în Franţa), de creșterea alarmantă a ameninţărilor cibernetice la adresa securităţii electorale și de impactul fake news într-o lume în care informaţiile sunt preluate necritic de pe reţelele sociale. 

Pentru a citi integral acest articol te invităm să cumperi revista sau să te abonezi.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe