Via Crucis

Sabin Drăgulin Publicat la: 26-11-2019

Istoria naţională a cunoscut episoade atât de zbuciumate în ultimii 160 de ani, încât pare că acest popor este blestemat să sufere. Ne putem ostoi gândurile uitându-ne în jurul nostru, unde putem observa că nu suntem un caz singular: aproape toate statele din Europa Centrală și de Est au avut o istorie zbuciumată. Revenind la subiectul nostru, dacă reușim să ne desprindem gândirea de evenimentele istorice recente și încercăm să avem o imagine globală și extinsă pe o perioadă de un secol și jumătate, concluzia ar fi că acest „popor de mămăligari”, cum le place unora să spună, a știut că navigheze cu succes pe valurile istoriei, adeseori în condiţii vitrege. Când așterni aceste idei pe hârtie este important să îţi pui problema metodologică a modului în care analizezi subiectul.

Dacă folosim analiza istoricopolitică, metoda impune cercetarea de la izvoare către rezultat, de la cauze către efect. Putem spune în acest caz că, excluzând primele șase decenii de istorie (1859-1916) în care a avut loc un singur război important (cel al independenţei, 1877- 1878), dar și acesta petrecut în afara graniţelor naţionale, adevărata VIA CRUCIS a început cu Primul Război Mondial, a continuat cu Marea Criză Economică (1929-1933), Al Doilea Război Mondial, impunerea prin forţă a regimului totalitar comunist, ce a implicat distrugerea fizică și intelectuală elitelor românești create în ultimii 100 de ani, colectivizarea agriculturii și distrugerea universului rural autohton, modernizarea orașelor și distrugerea istoriei arhitectonice naţionale, Revoluţia din decembrie 1989, procesul de transformare politico- economic, social și cultural care urmat și își urmează cursul și în zilele noastre. Din acest punct de vedere, procesul istoric care s-a declanșat la 5/24 ianuarie 1859 și s-a încheiat odată cu accederea statului român în NATO (29 martie 2004) și Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007) a fost atât de lung și traumatizant, încât poate că nu a meritat să fie parcurs. Dacă folosim metoda de analiză specifică știinţelor politice de tip nord-american, rezultatul este cel care contează, iar evenimentele care i-au precedat au o importanţă mult mai scăzută în comparaţie cu rezultatul. În cazul nostru, suferinţele tuturor generaţiilor care ne-au precedat sau suferinţele generaţiei actuale se subsumează obiectivului atins. De ce? Pentru că pentru prima dată în istoria sa ca stat, România și românii sunt integraţi din punct de vedere cultural, civilizaţional și geopolitic în marea familie a regimurilor politice de tip occidental. Este o problemă de alegere a mijloacelor metodologice și de percepţie. Însă alegerea metodei prin care este evaluată o istorie a unui popor și pe care se sprijină întregul eșafodaj cultural/civilizaţional/instituţional aparţine elitelor. În societăţile moderne cu regimuri politice moderne, aria din care noile idei se recrutează implică mai multe categorii de elite. În societăţi mai puţin modernizate, indiferent de tipul de regim, rolul principal revine elitelor politice. România se află în această a doua categorie, din păcate. Dacă analizăm această ultimă perioadă a istoriei, observăm că ne luptăm cu fantasmele pe care comunismul românesc ni le-a lăsat moștenire. În mod recurent, apelul la justiţie a fost folosit de diferiţi actori politici pentru a-și legitima acţiunile. Momentul originar a fost acela al Punctului 8 al Proclamaţiei de la Timișoara, prin care se dorea curăţarea sistemului politic românesc de toate elementele active ale fostului regim. Respingerea acestuia și aducerea în planul micii politici a temei lustraţiei, ne pune pe noi astăzi în situaţia să avem un procuror general care deși are imaginea omului ce luptă împotriva imixtiunii politicului în actul de justiţie este acuzat că, în calitate de procuror în slujba regimului comunist, a luat decizii tocmai împotriva opozanţilor regimului. Și atunci dilema este majoră. Ce ar trebui sau trebuie să facă forţele ce se legitimează ca fiind proeuropene, proamericane în faţa acestei situaţii? Să susţină poziţia unui funcţionar al statului, în cazul nostru un procuror, pentru că acum este de partea BINELUI sau să retragă orice tip de sprijin politic, mediatic etc.? De modul în care forţele politice vor răspunde la această întrebare va depinde și modul în care practica politică se va legitima. Va fi o politică fondată pe valori și principii sau o politică în care nimic nu mai contează nimic în afara realizării obiectivului politic? Vom încerca să ne întoarcem la un spaţiu politic al normalităţii sau vom continua să mergem pe acea stradă a lipsei de repere morale? De ce pun aceste întrebări? Pentru că în familie, grupuri sociale, societate, instituţii, spaţiul politic etc., pentru a putea să revenim într-o zonă a normalităţii ar trebui să ne revendicăm valorile; în cazul de faţă - valorile specifice unei societăţi democratice, fondatoare a statului de drept. Trebuie să depășim fazele în care să ne dorim lideri politici salvatori, funcţionari ai statului deghizaţi în zei sau zeiţe ale aplicării justiţiei, în care instituţiile să fie confundate cu persoanele și în care valorile să fie aplicate selectiv în funcţie de interesul momentului imediat. Conceptul fundamental care ar trebui să fie aplicat este acela al BINELUI SUPREM al societăţii. Dacă ne dorim cu adevărat să ne integrăm într-un tip de sistem de valori specific regimurile politice occidentale trebuie să acţionăm în funcţie de principii care aparţin acestui areal. Și atunci, atâta timp cât fiecare dintre actorii politici, juridici, instituţionali, în general, sunt plătiţi din bani publici este necesar ca indiferent de ce parte a politicii se află acele persoane, să le fie aplicate același criterii de evaluare. De ce? Pentru că numai în acest mod va exista un sprijin real și profund al poporului român pentru menţinerea României în structurile euro-atlantice. De aceea este momentul în care drepturile individuale să fie respectate, garantate, iar mentalităţile în care drepturile naturale sunt considerate un „moft” sau catalogate în tot felul de modalităţi să fie respinse. Și asta pentru că reflexele gândirii totalitare le regăsim în fiecare dintre noi, într-un grad mai mare sau mai mic. Faptul că unii sunt astăzi într-un partid politic sau la conducerea unei instituţii a statului, că se autolegitimează că sunt democraţi, euro-atlantici etc., dar acţionează și reacţionează mânaţi de idei ce au un substrat totalitar, ne demonstrează că principala problemă nu rezidă în natura proprietăţii sau a drepturilor individuale sau colective, ci a mentalităţilor care se schimbă atât de greu.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe