Începuturile unei noi Primăveri Arabe

Primăvara Arabă a fost întâmpinată cu entuziasm în lumea democratică. Şi în statele care aveau probleme cu democratizarea. Nimeni nu a putut însă prevedea consecinţele tragice în întreaga regiune ale unei mişcări considerate iniţial revoluţionare. Au fost însă experţi strategici, politicieni, oameni de cultură, ziarişti, care au anticipat că în anumite state lucrurile vor degenera, ba chiar că se va ajunge la o situaţie mai gravă decît înainte.

Primăvara Arabă a început în Tunisia, în decembrie 2010, cu largi proteste populare, și a condus în cele din urmă la înlăturarea de la putere a președintelui Ben Ali; respectivul fusese premier în 1987, când a organizat o lovitură de stat, în urma căreia a fost îndepărtat președintele Habib Bourguiba. În câteva luni, protestele s-au extins în Nordul Africii, în Orientul Mijlociu, ba chiar dincolo de această regiune: în Algeria, Iordania, Irak, Iran, Kuweit, Liban, Maroc, Oman, Sudan au avut loc proteste puternice; proteste de mai mică amploare au avut loc în Arabia Saudidă, Autoritatea Naţională Palestiniană, Bahrein, Djibouti, Mauritania, Oman. În Egipt, Libia, Yemen, protestele au fost atât de puternice încât au fost înlăturaţi de la putere liderii autoritari Hosni Mubarak, Muammar Gaddafi, Ali Abdulah Saleh; în războiul civil libian, Gaddafi a fost ucis de către rebeli în mod sălbatic, iar de atunci încoace continuă violenţele. În următoarea periodă însă, cu excepţia Tunisiei, niciunde nu s-a instaurat un guvern democratic stabil. După ce dictatorii sau conducătorii autoritari Mubarak, Gaddafi, Saleh, au fost înlăturaţi în urma protestelor populare, se credea că a venit rîndul lui Bashar al-Assad, liderul forte al regimului sultanistic din Siria. A urmat un sângeros război civil, iar din opoziţia siriană s-au remarcat mai multe formaţiuni fundamentaliste islamice; în cele din urmă s-a ajuns la constituirea „Califatului”/ ISIS/ISIL/Daesh în Siria și Irak, care a perpetuat crime împotriva umanităţii împotriva creștinilor, yazidiţilor, kurzilor, șiiţilor. A fost un dezastru politic, care a permis amestecul și mai puternic în regiune al Rusiei și Iranului. Egiptul a fost în centrul atenţiei publice mondiale, mai ales că intrarea în legalitate a Frăţiei Musulmane părea să fie soluţia deradicalizării; în urma organizării alegerilor libere la putere au venit ramura politică a Frăţiei Musulmane (Partidul Libertate și Justiţie), precum și președintele Mohamed Morsi. Apoi, situaţia s-a degradat, pentru că sprijinitorii partidelor liberale și democratice egiptene au asistat la tentativa transformării Egiptului întrun stat dictatorial și teocratic. Au urmat puternice proteste populare împotriva lui Morsi și a Frăţiei Musulmane, confruntări violente (cu protestatari aruncaţi de pe clădiri), cu perspectiva unui sângeros război civil; a intervenit armata, care i-a arestat pe Morsi, precum și pe alţi mii de militanţi. De atunci, la putere s-a instalat generalul Abdel Fatah el-Sisi, care conduce cu o mână forte, iar condamnările la pedeapsa capitală au proliferat. După câţiva ani, pare că istoria se repetă. Pe 2 aprilie 2019, în urma unor masive proteste populare împotriva intenţiei de a candida pentru a cincea oară, președintele Algeriei, Abdelaziz Bouteflika, a demisionat (după 20 de ani la putere), după ce liderii armatei i-au cerut explicit să nu mai candideze. Fostul președinte a avut însă și merite: el a condus cu succes un război împotriva insurgenţilor islamiști (au fost peste 150.000 de victime). Vor urma alegeri libere, în iulie 2019. În Sudan, după proteste populare masive care au durat mai bine de patru luni, armata a dat o lovitură de stat și l-a arestat pe președintele Omar al-Bashir (care a condus cu o mână forte ţara de 30 de ani). A fost un dezastru de conducere (doar câteva exemple): în anii ’90, Sudanul a fost gazda celui mai periculos terorist din lume, Osama bin Laden, pe care l-a expulzat datorită presiunilor internaţionale; din pricina campaniilor de epurare etnică, din 2003 încoace, în regiunea Darfur se desfășoară un război în cadrul căruia au fost uciși sute de mii de oameni, iar Curtea Penală Internaţională de la Haga a emis un mandat de trimitere în judecată a lui Bashir, pentru crime de război și crime împotriva umanităţii; în 2011, în urma unui referendum, Sudanul de Sud s-a desprins și a format un nou stat. China, Rusia, Uniunea Africană, Liga Statelor Arabe s-au opus judecării lui Bashir. Acum, probabil că va fi extrădat. Sunt premise demne de luat în seamă pentru a vorbi de o nouă Primăvară Arabă. Spre deosebire de acum opt ani însă, știm că niște deschideri nu atrag automat democratizarea. La fel de bine putem să asistăm în Algeria și Sudan la un nou dezastru umanitar, războaie civile, ascensiunea fundamentaliștilor islamici. Organizaţii teroriste tot mai sofisticate au profitat de situaţia nesigură din Africa pentru a-și extinde operaţiile; ambele state au graniţă cu Libia, unde s-au refugiat mulţi luptători ISIS, care atacă guvernul recunoscut de ONU. În ultimul deceniu, confruntarea dintre cei mai importanţi jucători strategici mondiali s-a mutat în Africa. SUA, Rusia și China, dar și Arabia Saudită, Brazilia, Israel, Marea Britanie, Franţa, își urmăresc propriile interese. Politica unor state din nordul Africii depinde de mai mulţi actori regionali și globali, de multiple variabile independente. Iar nimic nu este stabilit dinainte. (Timpul)

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe